Love's divine

Azi vorbeam cu un prieten despre dragoste. Despre aşteptări şi dezamăgiri. Despre vise şi realitate.
Şi am ajuns la concluzia că am fi dispuşi să facem orice pentru a ne simţi iubiţi. Dar în toată ecuaţia asta a mai apărut o necunoscută. Până acum vorbeam doar despre a fi iubiţi. Însă azi am realizat că este la fel de important (poate mai important) să iubim. Atunci când cineva te iubeşte, îţi dăruieşte totul. Şi ce bine e atunci când primeşti! În momentul în care realizezi că nu poţi dărui la fel de mult, te loveşte ceva parcă în moalele capului. Şi atunci realizezi izvorul tuturor nemulţumirilor, de ce strâmbai din nas chiar dacă persoana respectivă nu-ţi greşise cu nimic. Momentul ăsta mi se pare crucial. Atunci te confrunţi cu o dilemă: să laşi lucrurile aşa sau să continui să cauţi, sperând că într-o zi vei dărui la fel de mult ca celălalt.
Unii apelează la diversele site-uri de pe net, se aşează la o coadă dintr-un magazin şi întreabă cât e ceasul sau îşi strigă nefericirea pe la prieteni sau foşti.
Alţii, în schimb, visează.
Eu visez la Machu Pichu şi la Istanbul.

I need love, love's divine
Please forgive me now I see that I've been blind
Give me love, love is what I need to help me know my name

Coloane

Dincolo de visele realizabile şi irealizabile, rămânem noi.
Dincolo de suferinţă, rămân cicatrici şi vise spulberate.
Dincolo de praf, lacrimi amestecate cu noroi.
Dincolo de iubire, sentimente pătate.

Mi-ai spus, mai demult, o minciună
Nu ţi-am spus niciodată, dar
am înghiţit-o ca pe-o alună
Şi te-am aşteptat în zadar.

Dincolo de tot ce-am visat sunt cioburi.
Univers de plumb şi ciment,
Univers cu eden absent.
Aşa că într-o zi,
Voi construi coloane de marmură.
Coloane sculptate atent,
Coloane de vis iminent.
Dincolo de coloane?
Sunt eu.
Nici gând de obloane!

Mi-am găsit bombiţa!

Decizia de a mă muta în Bucureşti a fost luată într-o zi de vară. La geamul meu parcau în fiecare seară doi nori negri urâcioşi. Trecutul şi Fantomaticul. Mă obişnuisem cu ei. Ştiam că vor fi mereu acolo.
Însă într-o zi a trebuit să aleg între a fi optimistă sau masochistă. Mi-a fost atât de greu să mă decid pentru prima variantă. Cumva, aşteptam un semn, ceva, să mă facă să mă răzgândesc şi să continuu a umbla sub nori negri.
Mi-aduc şi acum aminte duminica aceea în care am încărcat un sfert din avere în maşina surorii mele. Şi am plecat.
Îmi părea un simplu drum spre Bucureşti. Până când, la Medgidia, m-am întâlnit cu Fantomaticul. Atunci am înţeles. Încerca din răsputeri să mă asigure că fără prezenţa lui nu voi mai privi cu plăcere un răsărit de soare.
Odată ajunsă aici, mi-a trebuit mult să mă obişnuiesc cu absenţa norilor. De orice fel. Vroiam să mă plâng de ceva, dar nu găseam de ce.
Apoi am devenit nostalgică şi nesigură, tânjind un pic după Trecut.
Nu ştiu când sau cum am ieşit din nou din carapace şi m-am apucat de numărat fiole de lumină dintr-un tavan de teatru. 88. Atâtea mi-au ieşit.
Curând după asta am găsit o Bombiţă. În prima zi, am admirat-o.
A doua zi, i-am zâmbit.
A treia zi, am fost tristă când n-am găsit-o la locul ştiut.
Iar azi... Ei bine, azi, am îndrăznit. M-am apropiat uşor de ea. Şi ea, văzându-mă, s-a pregătit de poză.
Fieţelul meu fantastic e alb!

În cinstea ta, maestre, pentru că ai lăsat în urmă nori de poveste, nori de iubire, nori de speranţă, nori de neîncetată căutare!

Mie îmi place muzica!

Îmi amintesc refrenul ăsta cântat de o fetiţă îmbrăcată în prea mult roz, cu pampoane enorme legate de codiţe blonde. O ascultam şi nu ştiam dacă să râd sau să fac precum ea.
Anii au trecut şi mă regăsesc acum doar în refren. Da, îmi place muzica. Când ascult melodii mai vechi, parcă mă fac mică de tot. Şi-mi văd dormitorul din casa părinţilor. Şi miroase a seară de august. Am coatele şi genunchii julite. Iar uneori, în amintiri, ne văd pe toţi patru la masa din balconul mic (salonul de vară). Tata, care stă în capul mesei, taie pepenele roşu şi apoi fiecare felie e feliată la rândul ei. Pentru că sunt aia mai mică, am dreptul la prima alegere. Care nu se poate face până când nu număr feliile din fiecare felie. Şi când o descopăr pe cea cu cele mai multe, o iau cu mândrie. Căci doar se ştie, cine împarte, parte îşi face!
Miroase a dulce şi a răcoros. Când îi spunea Spânul lui Harap Alb că în fântână e răcoare, doar la mirosul de pepene roşu bine copt mă gândeam. Asta înseamnă răcoros pentru mine.
Şi mă înfrupt. Şi zeama curge pe coate. Şi ai mei râd!
Mi-e dor!

Buon giorno, principesa!

În unele dimineţi simt aer de poezie în preajmă. Când cobor scările blocului şi văd o bunicuţă de mână cu un nepot ocupat să sufle înspre o morişcă. Când oamenii zâmbesc, fiind pierduţi în gândurile lor fericite. Când simt că n-am nimic şi asta e, în sfârşit, bine. Când fac puzzle-uri din harta locurilor pe care vreau să le vizitez. Când cei din jur îmi dau voie să fiu eu şi să nu mă mai pitesc după formalităţi. Când fac prostioare şi cei dragi mă iartă pentru că sunt, totuşi, prea simpatică. Când ascult în surdină repetativă aceeaşi melodie de trei zile.

Antes de conocerte el mundo era plano
Aunque lo discuta usted Señor Galilei
Y me canse de besar ranas en vano
El príncipe azul
Jamás lo encontré

Bora-bora!

Azi am făcut ceva ce n-am mai făcut de mult. Am stat liniştită pe un scaun şi am ascultat cu atenţie ce se povestea în jurul meu. Nici măcar o clipă nu mi-a fost distrasă atenţia de vreun răget interior. Ba nici măcar nu s-a putut semnala unul.
Bănuiesc că, momentan, se ascund sub pietre. Răgetele, mă refer. Probabil îşi adună provizii. Sau s-a schimbat tura.
Indiferent de motiv, mă bucur de o clipă de linişte. Iar în această linişte descopăr câte inimi bat şi pentru mine.
Mă simt în vacanţă de socializare. Eram pregătită. Bagajele făcute mă aşteptau la uşă.
Mărgele la gât, zâmbet sincer şi privire poznaşă... Bora-Bora here I come!