I never knew there was a love like this before

I never had someone to show me love,
Love like this before.







Pozele sunt făcute de draga mea prietenă Helena

Vise

Mă visez de multe ori la volanul unei maşini, conducând fără carnet. Nu ştiu încotro mă grăbesc, dar de fiecare dată când mă visez astfel sunt conştientă că nu am carnet şi trebuie să am grijă pe ce drumuri merg pentru a nu da nas în nas cu poliţia.
De obicei, e vară în visele mele. Ce e şi mai surprinzător e că nu mi-e frică să conduc. Mă simt liberă şi mă relaxează. Din nou, ciudat. Având în vedere că nu m-aş urca la volanul unei maşini nici bătută. Când vine vorba de plimbat, sunt prima lângă şofer. De fapt, sunt cel mai renumit copilot. Recomandări cu numele meu au fost trimise pe tot cuprinsul ţării. Aştept, totuşi, să ajungă una şi în New York.
Până atunci, voi continua să figurez pe timpul zilei drept copilot, iar noaptea voi evada. Vă anunţ când ajung în Efes.

E rochiţă, e rochiţă?

Prietenia mea cu Şifo a început din ultimul an de facultate, însă ne-am apropiat după terminarea acesteia. Mi-amintesc şi acum ce diferite eram atunci şi cum am evoluat în timp.
În afară de logoreea ce ne leagă şi care nu ne lasă să dormim nopţi întregi, atunci când ne întâlnim, mai avem ceva în comun. Moda. Dar nu cea promovată atât de nefiresc pe meleagurile noastre. Mă refer la acel ansamblu de artificii care transformă o ţinută, la o piesă de îmbrăcăminte care te aduce în faţă lumii într-o altă lumină. Una din piesele vestimentare preferate este rochia.
Nu ştiu când a survenit schimbarea, în cazul meu. În copilărie, eram un băieţoi convins. Fugăream mingea şi urlam mai ceva ca un asediator roman. Cred că există un moment în viaţă când îţi descoperi cu încântare feminitatea. Ei bine, rochia este pentru mine simbolul feminităţii.
De aceea, umblând printr-o arhivă a colecţiilor sublime ale lui Elie Saab, am exclamat: Omul acesta e un zeu!

A cui eşti tu, mă?

Îmi amintesc verile în care plecam în vacanţă la bunici. Acolo trezitul de dimineaţă era obligatoriu. Auzisem eu de câteva perechi de bunici care îngăduiau trezitul după ora 9, însă cumva nu reuşeam să le descopăr nepoţii.
Îmi amintesc de cântatul cocoşului şi seara, de glasul guguştiucilor printre crengi.
Bunicii alergau prin curte, iar eu nu mai pridideam din întinderea oaselor.
Mă aşeza bunica la o masă, făcea ouă prăjite şi tăia brânză şi roşii, şi fugea la ale ei. Eu mâncam alene, apoi mergeam de mă schimbam cu hainele de curte.
Nu ştiu cât de mult reuşeam să-i ajut pe bunici atunci când mi-o cereau, însă îmi amintesc că îmi făcea o plăcere deosebită să intru în coteţul găinilor şi să le caut de ouă. Ei bine, şi cum găseam vreunele, fugeam învingătoare cu ele la bunica. Bunica tare mult se amuza. Nu ştiu dacă de rezultatele mele sau de priveliştea unei curţi în care găinile fugeau înnebunite din calea mea.
Pe la prânz, când soarele lucea mai dihai, îmi aminteam de Azor. Ce căţel! De altfel, singurul în stare să mănânce castraveţi, mere necoapte, murături şi prune fără să-i fie rău. Îmi amintesc cum îşi ascundea, sub pământul de lângă cuşcă, turte şi bucăţi de mămăligă pe care bunica i le dădea. Iar atunci când i se făcea foame, ştia exact de unde să le ia.
Cu Azor era alt prilej de distracţie. Pentru alţii.
Îl dezlegam şi îl trăgeam de lanţ prin curte, cu gândul de a-l duce la plimbare pe stradă. Azor se împotrivea speriat şi nici că se lăsa impresionat atunci când încercam să-i explic că-l duc la plimbare şi că are să se amuze el acum de câinii care stau legaţi prin curţi.
După eforturi considerabile, ieşeam din curtea bunicilor. Văzut afară, Azor nu ştia cum să reacţioneze. Stătea şi se uita la cârdurile de gâşte ce treceau pe lângă noi şi foarte rar îndrăznea să-i răspundă cu un lătrat sâsâitului gâscanului.
Uneori ne aşezam amândoi pe iarbă, sub umbra unui copac, şi priveam căruţele ce treceau, oamenii grăbiţi, cu treburile lor.
Însă atunci când ne întorceam, Azor adopta acelaşi comportament. N-ar mai fi intrat în curte nici în ruptul capului. Iar eu trăgeam şi tot trăgeam, până când îl aduceam lângă cuşca lui. De acolo, Azor mă privea plecând şi nu ştiam daca e trist că s-a întors la cuşca lui sau e trist pentru că rămâne singur. Aşa că peste câteva zile, îl scoteam iar la plimbare. Iar Azor se comporta la fel de fiecare dată.
Îmi amintesc serile de vară, când se lăsa răcoarea şi mă strângeam cu copiii de prin sat. Şi ne jucam şi alergam şi făceam toate pocinogurile posibile. Ieşeau femeile la gard şi ţipau după noi, dar noi aveam picioarele mult mai iuţi pe vremurile acelea.
Prin sat se cunoştea toată lumea, însă în perioada vacanţelor apăreau feţe noi. Iar atunci erai supus unui adevărat interogatoriu. A cui eşti tu? A cui e maică-ta? Câţi ani ai? Unde staţi? Ce mai face bunică-ta? La voi se prinde bine TVR-ul? I-au ieşit bunică-tii roşiile anul ăsta? A cui ziceai că eşti?

No sere mas tu saco, tu felpudo, tu bufon

Mi-era un dor nespus de muzică spaniolă. Aşa că m-am închis într-un balon semi opac şi am ascultat Chambao, Rosario Flores şi Melendi.
Am o stare inexplicabilă. Zilele trec prin mine ca o fantomă printr-un perete.
Aştept. Nici eu nu mai ştiu ce. În tot jocul ăsta de-a aşteptatul trebuie să existe un sens. Ţelul l-am descoperit de mult.

Dor de călătorii

M-am trezit de dimineaţă şi am plecat la Târgovişte. Drumul era liber, cât să poţi admira lanurile de floarea-soarelui şi puii de pitulice.
Oraşul Târgovişte mi-a apărut aproape neschimbat. Era la fel ca acum 5 ani. Probabil că oficialităţile ştiau de vizita mea şi au simţit nevoia să marcheze data pe tufele de arbuşti din Parcul Chindiei.
De data asta am reuşit să vizitez Turnul Chindiei. Are aproximativ 27 de metri înălţime, iar priveliştea este splendidă.

Zbor

Mi-am amintit că pot să zbor,
Era aproape dimineaţă,
Lumini şi aripi de cocor
Brăzdau a lumii viaţă.

Şi-am privit lung, ca altă dat',
În calda dimineaţă,
Aveam dorinţe de urmat
Şi-n inimă speranţă.

Era miros de păpădie
Şi urmă de ninsoare.
Ştiam că versu-mi e feerie
Şi rază de culoare.

Şi am zburat, am îndrăznit,
Spre locuri neumblate.
Prinsesem vânt de răsărit
Şi viaţă făr' de moarte.

Cuvinte furate

Viaţa fiecăruia dintre noi. Viaţa aceasta în care iubim. Torturaţi de griji şi nelinişti, iubim. Cu simţurile zdrobite şi sufletul vraişte, iubim. Înălţaţi la stele şi prăbuşiţi în noroi, iubim. Egoişti, cu inima scrijelită de patimi şi gelozie, iubim. Viaţa arată adesea mult mai prost decât litera­tura. Iubim.

Am citit cuvintele astea în Jurnalul Naţional, într-o descriere a romanelor lui Octav Dessila.

You don't know my name

You don't know my name.
I'm still here,
where I first saw you.
No one is to blame,
But I feel I need you.