Spune-mi că mă cauţi

Lasă-mi foi de vise pe cer,
Lasă-mi picături de rouă pe preş,
Lasă-mi zile de mister
Şi senzaţia că nu voi mai da greş.

Trimite-mi răsărituri în vis,
Trimite-mi frezii în mai,
Trimite-mi tot ce mi-ai promis
Şi sunet de doină la nai.

Arată-mi cărările pe care păşeşti,
Arată-mi un zâmbet de primăvară,
Arată-mi tot ce-ţi doreşti
Şi cântă-mi la vioară.

Spune-mi că mă cauţi de mult,
Spune-mi că n-ai să te opreşti,
Spune-mi că visu-mi nu-i slut
Şi e tot ce-ţi doreşti.

Mas alla de los suenos

Nu cred în destin. Nu cred că suntem duşi către un punct precum nişte vite mânate din spate. De asemenea, nu cred că dispărem întru totul atunci când murim. Ceva se întâmplă cu tot ce am simţit, cu tot ce am visat pe parcursul vieţii.
Nu vreau să transform ce vreau să spun într-un discurs ezoteric, dar cred în puterea simţurilor.
Hei, e aşa cum se spune: Mai devreme sau mai târziu vom afla adevărul!

Creionela

Creionela e ţara creioanelor. Creioane simple, creioane cu gumă, creioane colorate, dar în niciun caz creioane cu mină. Creioanele cu mină nu sunt creioane. Ele sunt simple imitaţii ale frumuseţii unui creion. Şi ca orice imitaţie, ele nu merită băgate în seamă.
Creionela e o ţară frumoasă datorită cartierelor de hârtie.
În cartierul de hârtie creponată locuiesc creioanele cu gumă. În cartierele de hârtie colorată locuiesc celelalte creioane. Însă criteriile pe care sunt împărţite cartierele nu au legătură cu poziţia socială. Nu. În Creionela niciun creion nu e tratat diferit faţă de altul. Singurul motiv pentru care creioanele cu gumă locuiesc într-un cartier diferit se datorează faptului că aşa este mult mai usor să găseşti un creion cu gumă atunci când ai nevoie să ştergi eventualele însemnări nedorite de pe hârtie.
Creioanele nu se dau în vânt după mişcare, dar ori de câte ori au nevoie să ajungă urgent într-un loc, se aşează cu vârful pe o agrafă şi ajung imediat la destinaţie.
Prietenii cei mai buni ai creioanelor sunt paharele de plastic. Deşi se întâlnesc rar, atât creioanele, cât şi paharele de plastic insistă să-şi petreacă concediul împreună.
Despre duşmani, ei bine, nu vă pot povesti nimic. Creionela e o ţară cu locuitori paşnici, iubitori de frumos şi dornici mereu de noi prieteni.

Topo Gigio

http://www.youtube.com/watch?v=5AFasYNOifk

Sunt zile în care îmi permit să fiu pe de-a-ntregul copil.
În astfel de zile pictez, ascult muzică jazz şi revad pentru a nu ştiu câta oară desenele animat preferat (Mulan).
De asemenea, îmi permit să cred în toate dorinţele mele.
E frumos să ştii că te poţi întoarce oricând vrei la centrul personalităţii tale, acel miez care odată cu trecerea timpului a fost acoperit cu diverse foiţe, albe, albastre, gri, roz şi roşii.
Nu aş putea să-mi văd mai departe de drum fără niciuna dintre aceste foiţe. M-au ajutat să cresc şi să devin cine sunt acum. Însă nu pot să neg că fără miezul acesta dulce, n-aş fi putut niciodată să le colorez şi să le port cu mândrie.

Hasta manana, si Dios quiere
Que descansen bien
Llego la hora
De acostarse y sonar tambien
Porque manana sera otra dia
Y hay que vivirlo con alegria!

El Principe azul

Am şi eu un cusur. Îmi plac poveştile cu final fericit.
Făt Frumos, Prince Charming, Principe Azul sau oricum vreţi să-l numiţi, trebuie că se simte tare încolţit. Spun asta nu pentru că am întâlnit femei disperate să se mărite, ci pentru că am întâlnit femei care nu ştiu ce vor, care ar vrea să fie în mai multe locuri deodată, care se înfruntă zi de zi cu rămăşiţele mişcării feministe şi s-au trezit brusc că trebuie să fie şi femei şi bărbaţi, iar în acelasi timp şi feministe. Ce zic eu, trebuie?! Nu le obligă nimeni, însă societatea de astăzi te critică şi dacă te măriţi din dragoste şi naşti copii şi dacă te măriţi din motive financiare.
Însă ce mă scoate din minţi e că trebuie să demonstrezi că te înscrii cu succes în măcar una dintre cele trei categorii menţionate mai sus. Şi atunci se adună frustrările şi când ţipătul instinctelor se amestecă cu cel al 'eliberării de sub dominaţia masculină', ei bine, Houston, we have a problem!
Încă de mici, suntem încurajaţi să credem în poveşti şi în finaluri fericite, să credem că dacă suntem buni cu cei din jur, vom fi răsplătiţi pentru asta, să credem că timpul le vindecă pe toate etc.
Ei bine, şi imaginea de sus unde se încadrează?
Cum de mai sunt oameni îndeajuns de curajoşi să facă asta (mă refer la cei care iau în mod responsabil o astfel de decizie)? Cum reuşesc să facă faţă bărbaţii de astăzi, speriaţi, confuzi şi lejer emancipaţi de sub fustele mamelor, unor femei şi mai confuze, şi mai speriate şi mult prea emancipate?

Maree

Mi-e sufletul plecat în vacanţă,
Nisipul mă zgârâie în talpă,
Un vis devreme apus
într-o sticlă cu dop stă ascuns.

Şi tot ce am eu poartă un nume
Şi am învăţat arta negoţului,
Dar am uitat de astă lume
Şi de dorul drăguţului.

Mi-e dor de-o lună plină pe cer
Când stelele clipesc nemângâiate
Când toate relele-s uitate,
Iar eu nu ştiu ce mai pierd.

Şi-undeva pe mare e iarnă,
Şi miroase a Crăciun şi a fericire,
Plutesc în aer clipe de iubire
Şi şoapte eterne de taină.

Iar în vis suntem mereu tineri
Şi-mpărţim aceleaşi cuvinte
Spune-mi, clipele de ieri
Ţi le mai aduci aminte?

The pursuit of happiness

Până la urmă care e scopul vieţii?
Pentru ce trăim?
Ce ne motivează să facem faţă zilelor îngrozitoare?
Mă întreb adesea asta. De ce? Cum? Pentru ce?
Le suportăm în speranţa că, pe partea cealaltă, există acel copac pictat de noi într-un vis dintr-o noapte de vară.
În unele zile mă simt părăsită de puteri, de speranţă, de optimism, dar apoi îmi amintesc de momentele fericite trăite şi ştiu că vor veni altele la fel sau mai fericite. Şi atunci realizez că merită aşteptarea.
Da! Nu mă dau bătută.