Ieşise în stradă. Ceva din aerul închis din casă o gonise. Păşise alene peste prag, iar scara de beton de sub piciorul ei frânt şi deznadăjduit era singura dovadă de nestrămutare. Vrusese să fugă. Da. Cu gândul acesta plecase. Însă aerul rece şi umed o ţintui locului.
Se aşeză pe scară. Îşi simţea capul plin şi gol în acelaşi timp. Ar fi avut atâtea de strigat lumii întregi. Îşi scoase cu degetele firave pachetul de ţigări din buzunarul hainei. Aprinse o ţigară şi trase instinctiv, fără pauză şi cu grabă de parcă lumea se sfârşea în secunda aceea. Privi spre cer. Rămăsese la fel precum îl ştia ea. Darnic şi binevoitor. Însă ea se schimbase mult. Se întrebase adesea cât mai avea să alerge aşa, fără vreo destinaţie anume. Ar fi vrut să se întoarcă înapoi, dar acest lucru era imposibil. Precum scara aceasta pe care şedea, unele lucruri sunt imposibil de schimbat.
O stea apăru pe cer. Se întuneca. Uşor, uşor.
Zâmbi. Îşi pusese atâtea dorinţe privind-o. Chiar şi acum. O privea şi se gândea la ce dorinţă să-şi pună. Ce copilărie! Soarta oamenilor nu se poate schimba încercând să negociezi cu o stea. Şi apoi, e prea departe să te audă.
Şi totuşi... Dacă ar mai încerca o dată. Întinse mâna de parcă ar fi vrut să atragă atenţia astrului asupra ei: Îmi doresc să ...
Mamă!
