Voy caminando por la vida
Sin pausa, pero sin prisa.
http://www.youtube.com/watch?v=eznXJEjvHbk
December 30, 2010
December 27, 2010
December 21, 2010
The inexplicable
A glass of rum. Moonlight over your bony cheeks. Sweet smell of forgiveness. And finally! You're forgotten. You're not coveted anymore. You're just like the summer breeze. Swiftly fading away into the glassy sky.
There's my judgement. There's your self-esteem. There's the touch of the bliss and the sound of freedom.
Thrash out the mysteries you found along the way. See if there is someone willing to hear you out. See if the longing still cleares things up. See if there are any windows left unbroken.
Scream!
Whisper!
But never go back.
There's my judgement. There's your self-esteem. There's the touch of the bliss and the sound of freedom.
Thrash out the mysteries you found along the way. See if there is someone willing to hear you out. See if the longing still cleares things up. See if there are any windows left unbroken.
Scream!
Whisper!
But never go back.
December 18, 2010
O întâmplare a fiinţei
Poezie. Cântec. Suflet dezgolit de straie. Adevăruri universale, reci, cutremurătoare şi însângerate. Lacrimi de fericire. Lacrimi de dor. Lacrimi de eternitate. Frică de însingurare şi de înstrăinare. Suferinţă. Mărturisire. Aprig dor. Reculegere. Înfrângere. Mistuire. Iubire. Foc. Dragoste. Speranţă. Apropiere. Dragoste.
Frunze ruginii ne-or acoperi
Şi mult ne-om iubi.
Şi mult ne-om iubi.
Ai de grijă
Tu, mândruţul meu,
Pe unde umbli,
Să nu-ţi fie greu.
Că pân-oi muri
De vei vrea să vii
Mai mult te-oi iubi,
Mai mult te-oi iubi.
December 17, 2010
December 14, 2010
You
Yesterday, someone accidentally touched my hand and for a second I did not breathe. I was waiting. Waiting for you to whisper my name. Waiting for your scent to embrace me. A scent of redcurrant leaves, sugar orchid and red cedar.
December 11, 2010
December 9, 2010
Mau!
Atunci când mergem să vedem un spaţiu de locuit, suntem vădit interesaţi de condiţiile acestuia. Nu suntem atenţi la uşile de alături, dacă acestea s-au închis cu repeziciune de îndată ce am ajuns în faţa uşii şi nici măcar nu luăm în seamă un anumit zgomot de fond venind de undeva de la etaj sau din împrejurimi.
Pe mine poveştile despre vecini mă amuză. Nu de puţine ori mi-am auzit prietenii plângându-se de atitudinea vecinilor lor. Şi, trebuie să recunosc, că am avut şi eu parte de experienţe cel puţin interesante.
Însă îmi amintesc cu drag de un vecin de la bloc pe care copii îl porecliseră Mau. Era un domn pe la patruzeci de ani. Căsătorit, fără copii şi cu darul băuturii.
De unde Mau? Ori de câte ori venea acasă băut, soţia lui se supăra şi nu-i deschidea uşa. Pesemne că aşa credea ea că-l învaţă minte. Şi atunci omul nostru stătea în scară, aşteptând probabil să-i treacă aburii alcoolului şi să-şi înfrunte soţia cu aplomb. Şi pentru că acest procedeu dura câteva ore bune, ca să nu se plictisească, domnul se ascundea după uşa de la intrare în scară şi ori de câte ori trecea cineva, încerca să-l sperie, slobozind un şugubăţ: Mau!
Şi aşa i-am zis. După câteva sperieturi bune, lumea s-a obişnuit cu Mau. Era piesa de rezistenţă a scării de bloc. Păi, unde mai aveau parte oamenii de o asemenea primire?
N-am mai apucat să văd dacă Mau a adoptat şi alte abordări pentru că ne-am mutat. Dar ori de câte ori am o zi proastă, îmi doresc să păşesc în scara blocului şi să-mi spună cineva: Mau!
Mi-ar fi mult mai simplu apoi să realizez că viaţa e mult prea preţioasă pentru a te lăsa speriat oricum.
Pe mine poveştile despre vecini mă amuză. Nu de puţine ori mi-am auzit prietenii plângându-se de atitudinea vecinilor lor. Şi, trebuie să recunosc, că am avut şi eu parte de experienţe cel puţin interesante.
Însă îmi amintesc cu drag de un vecin de la bloc pe care copii îl porecliseră Mau. Era un domn pe la patruzeci de ani. Căsătorit, fără copii şi cu darul băuturii.
De unde Mau? Ori de câte ori venea acasă băut, soţia lui se supăra şi nu-i deschidea uşa. Pesemne că aşa credea ea că-l învaţă minte. Şi atunci omul nostru stătea în scară, aşteptând probabil să-i treacă aburii alcoolului şi să-şi înfrunte soţia cu aplomb. Şi pentru că acest procedeu dura câteva ore bune, ca să nu se plictisească, domnul se ascundea după uşa de la intrare în scară şi ori de câte ori trecea cineva, încerca să-l sperie, slobozind un şugubăţ: Mau!
Şi aşa i-am zis. După câteva sperieturi bune, lumea s-a obişnuit cu Mau. Era piesa de rezistenţă a scării de bloc. Păi, unde mai aveau parte oamenii de o asemenea primire?
N-am mai apucat să văd dacă Mau a adoptat şi alte abordări pentru că ne-am mutat. Dar ori de câte ori am o zi proastă, îmi doresc să păşesc în scara blocului şi să-mi spună cineva: Mau!
Mi-ar fi mult mai simplu apoi să realizez că viaţa e mult prea preţioasă pentru a te lăsa speriat oricum.
December 6, 2010
Dilemă
Unii bărbaţi îşi aleg soţiile în funcţie de felul în care fac curăţenie, gătesc, spală rufele, vasele etc.
Ori de câte ori aud un bărbat preaslăvind aceste calităţi, mă gândesc că, de fapt, are nevoie de o mamă şi nu de o soţie.
Pe de altă parte, femeilor le plac bărbaţii care sunt în stare să repare mici stricăciuni apărute prin casă.
Şi atunci nu pot să nu mă gândesc. De ce ne căsătorim?
Poate serviciile unui instalator/ bucătar se dovedesc la prima vedere mult prea scumpe, însă nu sunt, compărând cu eventualele rateuri ale "meşterilor".
Oare ce este mai de blamat?
Naivitatea cu care unii se aruncă în lanţurile căsniciei, sperând că dragostea este îndeajuns pentru a trece peste toate problemele? Sau modul cinic în care unii privesc acest "pact" şi au doar aşteptări financiare şi de ordin casnic?
Ori de câte ori aud un bărbat preaslăvind aceste calităţi, mă gândesc că, de fapt, are nevoie de o mamă şi nu de o soţie.
Pe de altă parte, femeilor le plac bărbaţii care sunt în stare să repare mici stricăciuni apărute prin casă.
Şi atunci nu pot să nu mă gândesc. De ce ne căsătorim?
Poate serviciile unui instalator/ bucătar se dovedesc la prima vedere mult prea scumpe, însă nu sunt, compărând cu eventualele rateuri ale "meşterilor".
Oare ce este mai de blamat?
Naivitatea cu care unii se aruncă în lanţurile căsniciei, sperând că dragostea este îndeajuns pentru a trece peste toate problemele? Sau modul cinic în care unii privesc acest "pact" şi au doar aşteptări financiare şi de ordin casnic?
December 1, 2010
November 30, 2010
Pete
De când mă ştiu am văzut mereu lucrurile fie albe, fie negre. Culoarea gri nu putea fi luată în considerare. Şi credeam cu tărie că şi cei din jur văd lucrurile la fel ca mine.
Azi nu mai sunt atât de sigură. Ba spre deloc.
Nu mi-e greu să accept sau să înţeleg că văd lucrurile într-o manieră diferită de cea a celui care trece grăbit pe lângă mine, aruncându-se cu capul înainte. Mi-e greu, în schimb, să înţeleg mecanismul. Şi când zic mecanism, mă refer la modalitatea de a vedea un lucru ca fiind alb. Azi. Iar mâine, complet negru. Şi tot aşa, alternând de la una la alta, fără nicio grimasă. Fără nicio mustrare de conştiinţă. Fără nicio licărire de regret.
Dacă acesta este compromisul pe care trebuie să-l fac pentru a mă încadra în normalitate, zic pas. Rămân cu nebunii mei dragi şi inadaptaţi.
Azi nu mai sunt atât de sigură. Ba spre deloc.
Nu mi-e greu să accept sau să înţeleg că văd lucrurile într-o manieră diferită de cea a celui care trece grăbit pe lângă mine, aruncându-se cu capul înainte. Mi-e greu, în schimb, să înţeleg mecanismul. Şi când zic mecanism, mă refer la modalitatea de a vedea un lucru ca fiind alb. Azi. Iar mâine, complet negru. Şi tot aşa, alternând de la una la alta, fără nicio grimasă. Fără nicio mustrare de conştiinţă. Fără nicio licărire de regret.
Dacă acesta este compromisul pe care trebuie să-l fac pentru a mă încadra în normalitate, zic pas. Rămân cu nebunii mei dragi şi inadaptaţi.
November 26, 2010
Tudor Arghezi - De abia plecaseşi
De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
Ţi-aş fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?
November 24, 2010
Lebăda
http://www.youtube.com/watch?v=Mvh4zEKG2zs
Atunci când privesc o lebădă nu mă pot abţine să nu mă gândesc la desene animate. Este singura modalitate de a mă ţine în contact cu realitatea.
Dacă nu sunt atentă, mă trage uşor după ea pe apa lină. Şi mă fac mică, mică de tot, încât mă pot ascunde cu uşurinţă în puful ei alb ca neaua.
Printre penele ei albe sunt pierduţi violonişti şi pianişti. Un saxofon stă sprijinit de un scăunel, iar când pianiştii şi violoniştii obosesc, începe să freamăte a toamnă. Se simte adiere de vânt şi miros de floare de colţ.
Şi când începe ploaia, mă întorc la forma mea iniţială, iar lebăda se îndepărtează, alunecând sfios pe apă.
Atunci când privesc o lebădă nu mă pot abţine să nu mă gândesc la desene animate. Este singura modalitate de a mă ţine în contact cu realitatea.
Dacă nu sunt atentă, mă trage uşor după ea pe apa lină. Şi mă fac mică, mică de tot, încât mă pot ascunde cu uşurinţă în puful ei alb ca neaua.
Printre penele ei albe sunt pierduţi violonişti şi pianişti. Un saxofon stă sprijinit de un scăunel, iar când pianiştii şi violoniştii obosesc, începe să freamăte a toamnă. Se simte adiere de vânt şi miros de floare de colţ.
Şi când începe ploaia, mă întorc la forma mea iniţială, iar lebăda se îndepărtează, alunecând sfios pe apă.
November 22, 2010
Curaj
Păşesc. Două zgomote diferite. Raza lunii şi bătaia inimii mele.
Lumină. Ascult. Beteală argintie şi puf de păpădie.
Alerg. Mireasmă de lan de porumb şi roşu cărămiziu.
Suflet. Doină şi cufere pline ochi de zâmbete.
November 18, 2010
November 17, 2010
Ce ne defineşte identitatea sau destinul?
Atunci când mi-am ales tema aceasta pentru lucrarea de licenţă, nu eram sigură cum aveam s-o dezbat. Citisem cu înflăcărare tot ce găsisem scris de Fay Weldon şi m-am încurajat că mă voi descurca.
Aşa că mi-am făcut un plan. Şi m-am ţinut de el.
Lucrarea a fost un succes. Poate şi pentru că astfel am găsit răspunsul la câteva întrebări existenţiale. Astfel că ori de câte ori mă înstrăinez de dorinţa de a merge mai departe, îmi amintesc: Identitate sau destin? Aleg sau las să se aleagă pentru mine?
Aleg să aleg până voi alege ce va fi de ales.
Aşa că mi-am făcut un plan. Şi m-am ţinut de el.
Lucrarea a fost un succes. Poate şi pentru că astfel am găsit răspunsul la câteva întrebări existenţiale. Astfel că ori de câte ori mă înstrăinez de dorinţa de a merge mai departe, îmi amintesc: Identitate sau destin? Aleg sau las să se aleagă pentru mine?
Aleg să aleg până voi alege ce va fi de ales.
November 15, 2010
November 12, 2010
November 11, 2010
November 10, 2010
Când...
Când eram mică, visam orizonturi albastre cu nori pufoşi.
Când eram în vacanţă, visam câmpuri verzi şi parteneri de joacă pentru mijita.
Când începea şcoala, stăteam pe lângă tata şi îl priveam punând murăturile la borcan.
Când cădea prima brumă, o însoţeam pe mama la serviciu. Iar seara, când ieşeam pe poartă, o ţineam de mână, aerul mirosea a fum de sobă, iar cerul era înstelat. Nu-mi era frică de nimeni şi de nimic.
Când eram singură, visam clădiri înalte cu camere spaţioase, pline de cărţi şi scări pe care să urc pentru a ajunge la ele.
Când eram tristă, visam că mă plimb vara într-un port plin de vaporaşe.
Când eram fericită, corpul meu devenea moale şi uşor precum o bărcuţă din hârtie ce pluteşte pe apa strânsă într-o chiuvetă.
Când eram azi, râdeam.
Când eram în vacanţă, visam câmpuri verzi şi parteneri de joacă pentru mijita.
Când începea şcoala, stăteam pe lângă tata şi îl priveam punând murăturile la borcan.
Când cădea prima brumă, o însoţeam pe mama la serviciu. Iar seara, când ieşeam pe poartă, o ţineam de mână, aerul mirosea a fum de sobă, iar cerul era înstelat. Nu-mi era frică de nimeni şi de nimic.
Când eram singură, visam clădiri înalte cu camere spaţioase, pline de cărţi şi scări pe care să urc pentru a ajunge la ele.
Când eram tristă, visam că mă plimb vara într-un port plin de vaporaşe.
Când eram fericită, corpul meu devenea moale şi uşor precum o bărcuţă din hârtie ce pluteşte pe apa strânsă într-o chiuvetă.
Când eram azi, râdeam.
November 9, 2010
November 8, 2010
Povestea unui ceas bulversat
Atunci când am ieşit pe uşa fabricii, împachetat într-o cutie argintie, eram pregătit să faţă schimbărilor de fus orar şi cumpenelor dintre ani. Multă vreme am stat pe întuneric. Într-o zi nişte mâini calde m-au aşezat într-o vitrină. Aici mi-am făcut mulţi prieteni. Ne întreceam în ticăieli şi timpi câştigaţi. Ne cunoşteam povestea fiecăruia. Din când în când, unii plecau din vitrină, dar erau repede înlocuiţi de alţii. Astfel, nu ne plictiseam. Aflam poveşti noi şi ne gândeam cu mândrie la cei care plecaseră.
Apoi, într-o seară, am fost aşezat pe o încheietură de mână. Am auzit apoi un zornăit, şi până să-mi iau la revedere de la prietenii mei, eram din nou aşezat în cutia mea argintie.
După un drum lung, am fost aşezat pe o noptieră. În fiecare zi, la ora 7 şi 3 secunde dimineaţa, eram aşezat pe o încheietură şi scos de abia seara, pe la 10 si 10 secunde.
După 8760 de ore am simţit cum mă cuprinde o toropeală. M-am luptat mult, însă într-o zi am rămas neclintit. Nu ştiu cât timp am petrecut aşa, ori ce tratament mi-a fost administrat, dar m-am trezit buimac la ora 12 si 22 de minute si 23 de secunde.
Eram fericit că puteam să ticăiesc din nou. La început nu am realizat urgia ce se abătuse asupra mea. Mă gândeam că eram slăbit. Altfel nu-mi puteam explica de ce toate cele trei limbi mergeau invers. M-am încurajat, spunându-mi că este ceva trecător. Însă efectele devastatoare ale tratamentului nici acum nu au dispărut. Aşa că îmi petrec zilele stând pe noptieră. Şi aştept. O poveste bună. Un prieten. Un nou ticăit. Un nou sens.
November 4, 2010
Atâta dor
Mâinile unei pianiste s-au pierdut prin lume.
Călătoresc mereu pe întuneric.
Se tem să nu sperie pe cineva. Iar cineva se teme să nu le sperie.
http://www.youtube.com/watch?v=45g9fWG03FU&feature=related
Călătoresc mereu pe întuneric.
Se tem să nu sperie pe cineva. Iar cineva se teme să nu le sperie.
http://www.youtube.com/watch?v=45g9fWG03FU&feature=related
November 2, 2010
November 1, 2010
October 28, 2010
Flauşat
Ori de câte ori se răceşte vremea, îmi amintesc de un set împletit de mama. Căciulă cu ciucuri şi fular. În dungi mov şi negre. Le-am pierdut. Mai bine spus, le-am abandonat într-o bancă. Şi erau atât de frumoase.
Îmi amintesc perioada aia. Ce distracţie! Ce nebunie!
Eram în şcoala primară, iar mama se apucase serios de împletit. Pulovere, veste, ciorapi, băşti, şoşoni de casă. Tata era încântat de ciorapii împletiţi ai mamei. Iar ori de câte ori mama ne împletea nouă, fetelor, ceva, era musai să-i împletească o pereche de ciorapi tatei.
Şi mai amuzantă a fost perioada în care mama a început să împletească băşti. Niciuna nu ieşea aşa cum îşi dorea ea. Aşa că a încercat şi a încercat până s-a oprit. Nemulţumită. Atunci mi-a împletit mie setul. Era prima dată când împletea o căciulă. Şi i-a ieşit atât de bine! Iar ciucurii erau atât de simpatici!
În ziua când am venit de la şcoală fără căciula şi fularul împletite de ea, mama nu mi-a zis nimic. Nu m-a certat. Dar nici n-a mai împletit alt set.
Mi-e dor de vremurile ălea. Când asistată de cartea Mariei Treban, mama făcea economie de vedere. Deseori eram invitată să mă alătur, dar vremurile acelea nu erau pentru a fi pierdute dormind după-amiaza.
Mi-e dor de tata în bucătărie, meşterind la o pereche de cizme şi ascultând Radio România. Mi-e dor să aud cotele apelor Dunării în timp ce mănânc supă proaspătă cu ciuşcă. Mi-e dor s-o văd pe sorel croind şi trăgând ceva la maşina de cusut. Mi-e dor să-mi facă o fustă-pantalon, iar eu să cânt la paleta de tenis.
Iar sunt melancolică. Poate pentru că ascult Phil Collins.
Îmi amintesc perioada aia. Ce distracţie! Ce nebunie!
Eram în şcoala primară, iar mama se apucase serios de împletit. Pulovere, veste, ciorapi, băşti, şoşoni de casă. Tata era încântat de ciorapii împletiţi ai mamei. Iar ori de câte ori mama ne împletea nouă, fetelor, ceva, era musai să-i împletească o pereche de ciorapi tatei.
Şi mai amuzantă a fost perioada în care mama a început să împletească băşti. Niciuna nu ieşea aşa cum îşi dorea ea. Aşa că a încercat şi a încercat până s-a oprit. Nemulţumită. Atunci mi-a împletit mie setul. Era prima dată când împletea o căciulă. Şi i-a ieşit atât de bine! Iar ciucurii erau atât de simpatici!
În ziua când am venit de la şcoală fără căciula şi fularul împletite de ea, mama nu mi-a zis nimic. Nu m-a certat. Dar nici n-a mai împletit alt set.
Mi-e dor de vremurile ălea. Când asistată de cartea Mariei Treban, mama făcea economie de vedere. Deseori eram invitată să mă alătur, dar vremurile acelea nu erau pentru a fi pierdute dormind după-amiaza.
Mi-e dor de tata în bucătărie, meşterind la o pereche de cizme şi ascultând Radio România. Mi-e dor să aud cotele apelor Dunării în timp ce mănânc supă proaspătă cu ciuşcă. Mi-e dor s-o văd pe sorel croind şi trăgând ceva la maşina de cusut. Mi-e dor să-mi facă o fustă-pantalon, iar eu să cânt la paleta de tenis.
Iar sunt melancolică. Poate pentru că ascult Phil Collins.
October 27, 2010
Vreau să vii în viaţa mea
La steaua- de Mihai Eminescu
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.
October 24, 2010
Ce se va întâmpla?
Inevitabilul.
October 23, 2010
De ce nu?
Cineva mi-a spus odată că aş putea fi un DJ extraordinar.
Sigur că da, i-am răspuns. Aş putea fi o grămadă de chestii, doar să mă hotărăsc.
Încă mă mai gândesc...
Sigur că da, i-am răspuns. Aş putea fi o grămadă de chestii, doar să mă hotărăsc.
Încă mă mai gândesc...
October 22, 2010
Ce e un actor?
http://www.youtube.com/watch?v=zzAT2uP5ChQ
Ziele trecute am ascultat un discurs de-al lui Mircea Diaconu.
Mi-e tare drag actorul ăsta, iar Buletin de Bucureşti este filmul meu românesc preferat. Dar nu despre asta vroiam să vorbesc.
Cineva îl întrebase cum a făcut faţă emoţiilor primei urcări pe scenă. După ce le-a dat voie altor colege de ale sale să răspundă, domnul Mircea Diaconu a luat microfonul. Şi ne-a luminat. Ce înseamnă prima urcare pe scenă? Cu ce este ea diferită de emoţiile primei repetiţii? Sau faţă de o a doua urcare pe scenă?
Apoi a spus ceva ce nu voi uita niciodată. Fiecare dintre noi suntem actori. La un anumit moment, în anumite circumstanţe. Iar pentru a reuşi să ne jucăm bine rolul, este o condiţie necesară să ne încredem în "talentul" nostru şi să primim încurajări şi recunoaşteri din afară.
Când te prezinţi la un interviu de angajare joci un rol. Când te duci prima dată în vizită la părinţii partenerului tău de viaţă, joci un rol. La fel şi când te vezi prima dată cu cineva. Ai emoţii. Încerci să fii cumpătat şi îţi doreşti ca totul să iasă bine. Iar pentru asta, îţi joci rolul.
Bine sau rău.
Ziele trecute am ascultat un discurs de-al lui Mircea Diaconu.
Mi-e tare drag actorul ăsta, iar Buletin de Bucureşti este filmul meu românesc preferat. Dar nu despre asta vroiam să vorbesc.
Cineva îl întrebase cum a făcut faţă emoţiilor primei urcări pe scenă. După ce le-a dat voie altor colege de ale sale să răspundă, domnul Mircea Diaconu a luat microfonul. Şi ne-a luminat. Ce înseamnă prima urcare pe scenă? Cu ce este ea diferită de emoţiile primei repetiţii? Sau faţă de o a doua urcare pe scenă?
Apoi a spus ceva ce nu voi uita niciodată. Fiecare dintre noi suntem actori. La un anumit moment, în anumite circumstanţe. Iar pentru a reuşi să ne jucăm bine rolul, este o condiţie necesară să ne încredem în "talentul" nostru şi să primim încurajări şi recunoaşteri din afară.
Când te prezinţi la un interviu de angajare joci un rol. Când te duci prima dată în vizită la părinţii partenerului tău de viaţă, joci un rol. La fel şi când te vezi prima dată cu cineva. Ai emoţii. Încerci să fii cumpătat şi îţi doreşti ca totul să iasă bine. Iar pentru asta, îţi joci rolul.
Bine sau rău.
October 21, 2010
October 20, 2010
M-au prins!
Am devenit foarte insensibilă. În vis.
De pildă, aseară am furat o şa fermecată şi am zburat cu ea. Peste lacuri, peste păduri, peste oraşe. Aerul la înălţime este la fel de cald ca cel din luna august.
Ce frumos este să vezi lumea de sus! Să te ascunzi după coşul unei case şi să-i priveşti pe oameni discutând aprins despre recolta anuală de struguri, despre cum la anul băiatul cel mare va pleca la facultate şi cum fiica cea mică a vecinului a salvat un căţel de la înec.
Şi tot hoinărind aşa, am poposit pe o potecuţă dintr-un sat. Iar acolo se desfăşura întrunirea anuală a aviatorilor. Ei bine, nu ştiu cum, dar unul dintre ei a făcut rost de numărul meu de telefon. M-a sunat. Şi m-a certat. Păi, cum îmi permit eu să zbor aşa, năucă, peste tot? Ei au făcut şcoala asta degeaba?
Până la urmă, avea şi omul dreptate. Aşa că le-am dat şaua. Mi-au promis, în schimb, lecţii gratuite de zbor.
October 19, 2010
De dorul unei furnici
Gori s-a trezit într-o dimineaţă fără casă.
Ce bine că nu uitase să-şi pună pijamalele pe el de cu seara.
Tornada ce-i luase pe sus căsuţa, cu tot ce avea în ea, a reuşit să-i smulgă şi un nasture. De la piept.
Şi cum privea el în jur şi îşi analiza bietele pijamale, îşi aminti de prietena lui, furnica. Ea era singura care-l putea înţelege. Era singura care putea să-l înveţe să privească din nou cu speranţă spre stele. Să-l ajute să uite ce a pierdut.
Ce bine că nu uitase să-şi pună pijamalele pe el de cu seara.
Tornada ce-i luase pe sus căsuţa, cu tot ce avea în ea, a reuşit să-i smulgă şi un nasture. De la piept.
Şi cum privea el în jur şi îşi analiza bietele pijamale, îşi aminti de prietena lui, furnica. Ea era singura care-l putea înţelege. Era singura care putea să-l înveţe să privească din nou cu speranţă spre stele. Să-l ajute să uite ce a pierdut.
October 14, 2010
Unde eşti, privighetoare?
Te-am căutat, înlănţuită, zi de zi.
Jertfit-am lacrimi şi iubiri.
Mi-ai apărut odată, într-o seară,
Vorbeai de stânci şi de-o mioară.
Păşeai mărunt, iar de sub tălpi
Rodeau tulpini firave de idilă,
Visam ce n-am citit în cărţi
Şi tufe verzi de etamină.
Unde eşti, privighetoare?
Când mai cânţi la mine în păr?
Cin' te-aplaudă pe mare
Şi-ţi vorbeşte de folclor?
Jertfit-am lacrimi şi iubiri.
Mi-ai apărut odată, într-o seară,
Vorbeai de stânci şi de-o mioară.
Păşeai mărunt, iar de sub tălpi
Rodeau tulpini firave de idilă,
Visam ce n-am citit în cărţi
Şi tufe verzi de etamină.
Unde eşti, privighetoare?
Când mai cânţi la mine în păr?
Cin' te-aplaudă pe mare
Şi-ţi vorbeşte de folclor?
October 8, 2010
Din dragoste pentru Elie Saab
Oare ce calificări sunt necesare pentru a stinge lumina în biroul acestui mult prea talentat creator de modă? La nevoie, mă ofer voluntar să-i duc şi cafeaua.
Please, please, please. May I be your friend?
October 6, 2010
Perfectibil
Care poate fi perfecţionat. Aceasta este definiţia din DEX.
Deseori m-am lovit de oameni care mi-au făcut reproşuri cu privire la anumite aspecte perfectibile legate de propria-mi persoană. Am fost rugată să mă aşez liniştită pe un scaun şi să mă prefac că nu ştiu încotro duce firul discuţiei.
Vreau mai mult! Nu este îndeajuns. Nu pentru mine. Ştiu că sunt alţii care s-ar mulţumi cu asta, dar nu EU. Iar tu! Tu mă dezamăgeşti. Mă aşteptam la mai mult de la tine. Trebuie să înveţi să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă. Nu ai încredere în părerea mea? Eu ştiu mai bine ca tine.
Dacă stau şi mă gândesc bine, doar în astfel de momente am simţit că amuţesc. Şi nu mă refer la imposibilitatea de a vorbi. Nu. În acel moment, forul meu interior se închide. Precum un sistem de apărare bine pus la punct.
Să nu mă înţelegeţi greşit! Nu am nimic împotriva oamenilor care depun eforturi considerabile pentru a fi cei mai buni în ceea ce fac, pe plan personal sau profesional. Cu sinceră modestie recunosc că mă număr printre aceştia.
Însă nu-mi plac oamenii care duc la extrem această luptă. Oameni care crează frustrări celor din jur. Oameni care se hrănesc cu acestea şi consideră că spaima ori ruşinea sunt singurele motivaţii ale unui om.
Nu-mi plac oamenii care s-ar sacrifica pe ei înşişi, şi cu atât mai mult pe cei din jur pentru un lucru, zic ei, perfect, ignorând buruienile pe care acesta se înalţă.
Asta e! Mi-o asum. Nu sunt perfectă.
Deseori m-am lovit de oameni care mi-au făcut reproşuri cu privire la anumite aspecte perfectibile legate de propria-mi persoană. Am fost rugată să mă aşez liniştită pe un scaun şi să mă prefac că nu ştiu încotro duce firul discuţiei.
Vreau mai mult! Nu este îndeajuns. Nu pentru mine. Ştiu că sunt alţii care s-ar mulţumi cu asta, dar nu EU. Iar tu! Tu mă dezamăgeşti. Mă aşteptam la mai mult de la tine. Trebuie să înveţi să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă. Nu ai încredere în părerea mea? Eu ştiu mai bine ca tine.
Dacă stau şi mă gândesc bine, doar în astfel de momente am simţit că amuţesc. Şi nu mă refer la imposibilitatea de a vorbi. Nu. În acel moment, forul meu interior se închide. Precum un sistem de apărare bine pus la punct.
Să nu mă înţelegeţi greşit! Nu am nimic împotriva oamenilor care depun eforturi considerabile pentru a fi cei mai buni în ceea ce fac, pe plan personal sau profesional. Cu sinceră modestie recunosc că mă număr printre aceştia.
Însă nu-mi plac oamenii care duc la extrem această luptă. Oameni care crează frustrări celor din jur. Oameni care se hrănesc cu acestea şi consideră că spaima ori ruşinea sunt singurele motivaţii ale unui om.
Nu-mi plac oamenii care s-ar sacrifica pe ei înşişi, şi cu atât mai mult pe cei din jur pentru un lucru, zic ei, perfect, ignorând buruienile pe care acesta se înalţă.
Asta e! Mi-o asum. Nu sunt perfectă.
October 5, 2010
Sir, Yes, Sir!
Am aflat că Sir Norman Wisdom a plecat dintre noi.
Cuvintele sunt de prisos. Ce aş putea spune în plus faţă de atâţia oameni care l-au cunoscut sau au lucrat cu el?
Îmi voi aminti mereu cu drag de filmele lui, de celebra fază în care făcând pe studentul la stomatologie îi căuta unui domn dinţii în barba deasă.
Sir, you'll always stay in my heart like a stitch in time!
October 4, 2010
Ssst! Schimbare!
Am decis. Mă schimb.
Din încăpăţânată mă fac şi mai şi.
Şi ce dacă nu mai e la modă să visezi cu ochii deschişi? Nu contează. Voi visa în continuare. Dar voi veghea cu precădere la îndeplinirea viselor mele.
Ah, şi încă ceva.
Nu vreau să mai merg desculţă.
Bine. Poate doar în parc.
Din încăpăţânată mă fac şi mai şi.
Şi ce dacă nu mai e la modă să visezi cu ochii deschişi? Nu contează. Voi visa în continuare. Dar voi veghea cu precădere la îndeplinirea viselor mele.
Ah, şi încă ceva.
Nu vreau să mai merg desculţă.
Bine. Poate doar în parc.
September 24, 2010
September 23, 2010
Ghidul micului caricaturist
Nu prea mă laud cu o vastă cultură generală. De fapt, sunt complet străin de tot ce este nou. În schimb, ştiu semnificaţia fiecărei grimase. Nicio ridicătură de sprânceană nu-mi scapă neobservată.
Am realizat că acord mai multă atenţie feţei pe la vreo 9 ani. Desenam indieni, aşa cum le ziceau părinţii mei tăieturilor făcute cu creionul pe foile de hârtie. Nu ştiu cum se făcea, dar de îndată ce creionul cobora de pe umerii celui desenat, îmi pierdeam interesul. Speriat, multă vreme am desenat ciorchini de struguri. Mov. Rare erau ocaziile când coloram ciorchinii în verde.
Într-o zi m-am supărat pe hârtia de ziar şi am decis că e inutil să mai scrijelesc linii curbate.
Am încercat să devin matematician. Nu mi-a ieşit. Ei bine, poate şi pentru că nu m-am străduit prea tare. Sau oare pentru că nu mi-a plăcut matematica? Hm, rămâne să reflectez la asta.
Apoi, m-am visat filosof. În fiecare zi ţineam discursuri în faţa a mii de cetăţeni. Aveam aplomb. Aveam soluţii. Aveam dreptate. Nu aveam timp. Să fim serioşi. Toţi filosofii au fost recunoscuţi la adevărata lor valoare după moarte. Eu nu vroiam o asemenea soartă pentru mine. Merit mai mult.
Epuizasem deja toate opţiunile dorite. A trebuit să aleg ceva mai lumesc. Mai practic. Mai înălţător. Pentru a putea plăti chiria.
Spăl geamuri. Şi ce-i cu asta, veţi zice?
Nimic. Munca te înalţă. Aşa am auzit eu. Mai rămâne să aflu unde anume.
Oricum, e bine. Cât spăl geamurile am timp să reflectez. Iar într-o zi, făcând asta, mi-am observat reflexia.
Era un semn. Mi-e destinat să fiu caricaturist. Nu înţeleg de ce mi-a luat atât de mult timp să realizez asta. Mă rog, de ale tinereţii valuri. Dar acum sunt hotărât. Ba mai mult. În fiecare zi desenez şi iar desenez. Ce dacă doar cu buretele pe sticlă? Într-o zi voi prinde curaj şi voi folosi creionul ascuţit ce stă cuminte în paharul de pe noptiera mea. Şi mă voi împăca chiar şi cu hârtia de ziar. Ah, şi poate voi semna vreun contract cu fabrica de hârtie de la Buşteni. Orice se poate întâmpla.
Linie. Arc de cerc. Trunchi de con.
September 16, 2010
Când voi fi mare
M-am hotărât. Ştiu ce vreau să fac când voi fi mare.
Vreau să lucrez într-o casă de modă. Iar seara, după ce toată lumea va fi plecat, să rămân să sting luminile. Să mă furişez în vestiar şi să probez rând pe rând hainele create.
Cine ştie? Poate să mi se acorde şi posibilitatea să vin cu propriile idei. Păi, degeaba mi-am brodat hainele atâţia ani?
Astăzi mi-aş dori să mă furişez în cămăruţa minunată unde sălăşluiesc creaţiile lui Michael Kors pentru primăvăra anului 2011.
Halei-hap!
September 14, 2010
Querer
No borres tus ilusiones. Mantenelos siempre ahí, presente. Y recuerda que todo sacrificio es recompensado, recuerda que lo ultimo en perderse es la esperanza.
Sarah Brightman- Deliver Me
September 10, 2010
Viaţa ca o perucă
Zilele astea mi-a fost dat să văd viaţa dintr-o altă perspectivă.
I-o datorez lui Zguby, un fost coleg de beci. Ne-am întâlnit după câţiva ani buni. Ani în care am fost supuşi mai multor încercări.
Momentul revederii a fost emoţionant. Cu atât mai mult cu cât toţi trecătorii zâmbeau sau se uitau miraţi. Nu neaparat la noi. Şi nici măcar la Zguby, care e vestit în lumea largă. Ci la peruca de pe capul lui. O perucă mare, neagră şi creaţă.
Întotdeauna l-am admirat pentru firea lui jovială şi optimistă. Şi cumva peruca asta a venit să sublinieze încrederea lui în mai bine, siguranţa reuşitei.
Viaţa e mult prea scurtă pentru a fi trăită cu gândul că poate într-o zi vei avea curajul să faci tot ce ţi-ai propus. Nu. Viaţa se trăieşte în funcţie de prezent.
Şi pentru asta trebuie să profiţi de toate şansele ce-ţi apar în cale. Iar dacă e nevoie de o perucă pentru a te simţi bine în pielea ta, atunci cu cât mai creaţă cu atât mai bine.
Prieteneeeeeee!
I-o datorez lui Zguby, un fost coleg de beci. Ne-am întâlnit după câţiva ani buni. Ani în care am fost supuşi mai multor încercări.
Momentul revederii a fost emoţionant. Cu atât mai mult cu cât toţi trecătorii zâmbeau sau se uitau miraţi. Nu neaparat la noi. Şi nici măcar la Zguby, care e vestit în lumea largă. Ci la peruca de pe capul lui. O perucă mare, neagră şi creaţă.
Întotdeauna l-am admirat pentru firea lui jovială şi optimistă. Şi cumva peruca asta a venit să sublinieze încrederea lui în mai bine, siguranţa reuşitei.
Viaţa e mult prea scurtă pentru a fi trăită cu gândul că poate într-o zi vei avea curajul să faci tot ce ţi-ai propus. Nu. Viaţa se trăieşte în funcţie de prezent.
Şi pentru asta trebuie să profiţi de toate şansele ce-ţi apar în cale. Iar dacă e nevoie de o perucă pentru a te simţi bine în pielea ta, atunci cu cât mai creaţă cu atât mai bine.
Prieteneeeeeee!
September 5, 2010
The Wonder Years
Eram în clasa a noua când am văzut prima dată un episod din The Wonder Years. Orarul de difuzare al serialului coincidea cu cel al încheierii cursurilor de dimineaţă. Aşa că am reuşit să văd câteva episoade bune. Apoi, unul dintre orare s-a schimbat. Nu-mi mai amintesc care. Şi uşor, uşor am uitat de Kevin.
Printr-o şansă nesperată, un prieten mi-a făcut rost de întregul serial. L-am savurat pe îndelete şi consider că este cel mai bun serial realizat vreodată.
Bineţeles, în afară de M.A.S.H.
September 4, 2010
The woman in me
Azi am fost cu capul printre nori. Ce-i drept, nici soarele nu a vrut să colaboreze. S-a încăpăţânat să stea ascuns mai toată ziua.
E toamnă. Iar acest lucru se vede în atitudinea mea. Mă simt de parcă m-am trezit dintr-un somn lung şi sunt gata să fac faţă oricărei provocări.
Te aştept!
August 28, 2010
I never knew there was a love like this before
I never had someone to show me love,
Love like this before.
Pozele sunt făcute de draga mea prietenă Helena
Love like this before.
Pozele sunt făcute de draga mea prietenă Helena
August 26, 2010
Vise
Mă visez de multe ori la volanul unei maşini, conducând fără carnet. Nu ştiu încotro mă grăbesc, dar de fiecare dată când mă visez astfel sunt conştientă că nu am carnet şi trebuie să am grijă pe ce drumuri merg pentru a nu da nas în nas cu poliţia.
De obicei, e vară în visele mele. Ce e şi mai surprinzător e că nu mi-e frică să conduc. Mă simt liberă şi mă relaxează. Din nou, ciudat. Având în vedere că nu m-aş urca la volanul unei maşini nici bătută. Când vine vorba de plimbat, sunt prima lângă şofer. De fapt, sunt cel mai renumit copilot. Recomandări cu numele meu au fost trimise pe tot cuprinsul ţării. Aştept, totuşi, să ajungă una şi în New York.
Până atunci, voi continua să figurez pe timpul zilei drept copilot, iar noaptea voi evada. Vă anunţ când ajung în Efes.
De obicei, e vară în visele mele. Ce e şi mai surprinzător e că nu mi-e frică să conduc. Mă simt liberă şi mă relaxează. Din nou, ciudat. Având în vedere că nu m-aş urca la volanul unei maşini nici bătută. Când vine vorba de plimbat, sunt prima lângă şofer. De fapt, sunt cel mai renumit copilot. Recomandări cu numele meu au fost trimise pe tot cuprinsul ţării. Aştept, totuşi, să ajungă una şi în New York.
Până atunci, voi continua să figurez pe timpul zilei drept copilot, iar noaptea voi evada. Vă anunţ când ajung în Efes.
August 23, 2010
E rochiţă, e rochiţă?
Prietenia mea cu Şifo a început din ultimul an de facultate, însă ne-am apropiat după terminarea acesteia. Mi-amintesc şi acum ce diferite eram atunci şi cum am evoluat în timp.
În afară de logoreea ce ne leagă şi care nu ne lasă să dormim nopţi întregi, atunci când ne întâlnim, mai avem ceva în comun. Moda. Dar nu cea promovată atât de nefiresc pe meleagurile noastre. Mă refer la acel ansamblu de artificii care transformă o ţinută, la o piesă de îmbrăcăminte care te aduce în faţă lumii într-o altă lumină. Una din piesele vestimentare preferate este rochia.
Nu ştiu când a survenit schimbarea, în cazul meu. În copilărie, eram un băieţoi convins. Fugăream mingea şi urlam mai ceva ca un asediator roman. Cred că există un moment în viaţă când îţi descoperi cu încântare feminitatea. Ei bine, rochia este pentru mine simbolul feminităţii.
De aceea, umblând printr-o arhivă a colecţiilor sublime ale lui Elie Saab, am exclamat: Omul acesta e un zeu!
August 17, 2010
A cui eşti tu, mă?
Îmi amintesc verile în care plecam în vacanţă la bunici. Acolo trezitul de dimineaţă era obligatoriu. Auzisem eu de câteva perechi de bunici care îngăduiau trezitul după ora 9, însă cumva nu reuşeam să le descopăr nepoţii.
Îmi amintesc de cântatul cocoşului şi seara, de glasul guguştiucilor printre crengi.
Bunicii alergau prin curte, iar eu nu mai pridideam din întinderea oaselor.
Mă aşeza bunica la o masă, făcea ouă prăjite şi tăia brânză şi roşii, şi fugea la ale ei. Eu mâncam alene, apoi mergeam de mă schimbam cu hainele de curte.
Nu ştiu cât de mult reuşeam să-i ajut pe bunici atunci când mi-o cereau, însă îmi amintesc că îmi făcea o plăcere deosebită să intru în coteţul găinilor şi să le caut de ouă. Ei bine, şi cum găseam vreunele, fugeam învingătoare cu ele la bunica. Bunica tare mult se amuza. Nu ştiu dacă de rezultatele mele sau de priveliştea unei curţi în care găinile fugeau înnebunite din calea mea.
Pe la prânz, când soarele lucea mai dihai, îmi aminteam de Azor. Ce căţel! De altfel, singurul în stare să mănânce castraveţi, mere necoapte, murături şi prune fără să-i fie rău. Îmi amintesc cum îşi ascundea, sub pământul de lângă cuşcă, turte şi bucăţi de mămăligă pe care bunica i le dădea. Iar atunci când i se făcea foame, ştia exact de unde să le ia.
Cu Azor era alt prilej de distracţie. Pentru alţii.
Îl dezlegam şi îl trăgeam de lanţ prin curte, cu gândul de a-l duce la plimbare pe stradă. Azor se împotrivea speriat şi nici că se lăsa impresionat atunci când încercam să-i explic că-l duc la plimbare şi că are să se amuze el acum de câinii care stau legaţi prin curţi.
După eforturi considerabile, ieşeam din curtea bunicilor. Văzut afară, Azor nu ştia cum să reacţioneze. Stătea şi se uita la cârdurile de gâşte ce treceau pe lângă noi şi foarte rar îndrăznea să-i răspundă cu un lătrat sâsâitului gâscanului.
Uneori ne aşezam amândoi pe iarbă, sub umbra unui copac, şi priveam căruţele ce treceau, oamenii grăbiţi, cu treburile lor.
Însă atunci când ne întorceam, Azor adopta acelaşi comportament. N-ar mai fi intrat în curte nici în ruptul capului. Iar eu trăgeam şi tot trăgeam, până când îl aduceam lângă cuşca lui. De acolo, Azor mă privea plecând şi nu ştiam daca e trist că s-a întors la cuşca lui sau e trist pentru că rămâne singur. Aşa că peste câteva zile, îl scoteam iar la plimbare. Iar Azor se comporta la fel de fiecare dată.
Îmi amintesc serile de vară, când se lăsa răcoarea şi mă strângeam cu copiii de prin sat. Şi ne jucam şi alergam şi făceam toate pocinogurile posibile. Ieşeau femeile la gard şi ţipau după noi, dar noi aveam picioarele mult mai iuţi pe vremurile acelea.
Prin sat se cunoştea toată lumea, însă în perioada vacanţelor apăreau feţe noi. Iar atunci erai supus unui adevărat interogatoriu. A cui eşti tu? A cui e maică-ta? Câţi ani ai? Unde staţi? Ce mai face bunică-ta? La voi se prinde bine TVR-ul? I-au ieşit bunică-tii roşiile anul ăsta? A cui ziceai că eşti?
Îmi amintesc de cântatul cocoşului şi seara, de glasul guguştiucilor printre crengi.
Bunicii alergau prin curte, iar eu nu mai pridideam din întinderea oaselor.
Mă aşeza bunica la o masă, făcea ouă prăjite şi tăia brânză şi roşii, şi fugea la ale ei. Eu mâncam alene, apoi mergeam de mă schimbam cu hainele de curte.
Nu ştiu cât de mult reuşeam să-i ajut pe bunici atunci când mi-o cereau, însă îmi amintesc că îmi făcea o plăcere deosebită să intru în coteţul găinilor şi să le caut de ouă. Ei bine, şi cum găseam vreunele, fugeam învingătoare cu ele la bunica. Bunica tare mult se amuza. Nu ştiu dacă de rezultatele mele sau de priveliştea unei curţi în care găinile fugeau înnebunite din calea mea.
Pe la prânz, când soarele lucea mai dihai, îmi aminteam de Azor. Ce căţel! De altfel, singurul în stare să mănânce castraveţi, mere necoapte, murături şi prune fără să-i fie rău. Îmi amintesc cum îşi ascundea, sub pământul de lângă cuşcă, turte şi bucăţi de mămăligă pe care bunica i le dădea. Iar atunci când i se făcea foame, ştia exact de unde să le ia.
Cu Azor era alt prilej de distracţie. Pentru alţii.
Îl dezlegam şi îl trăgeam de lanţ prin curte, cu gândul de a-l duce la plimbare pe stradă. Azor se împotrivea speriat şi nici că se lăsa impresionat atunci când încercam să-i explic că-l duc la plimbare şi că are să se amuze el acum de câinii care stau legaţi prin curţi.
După eforturi considerabile, ieşeam din curtea bunicilor. Văzut afară, Azor nu ştia cum să reacţioneze. Stătea şi se uita la cârdurile de gâşte ce treceau pe lângă noi şi foarte rar îndrăznea să-i răspundă cu un lătrat sâsâitului gâscanului.
Uneori ne aşezam amândoi pe iarbă, sub umbra unui copac, şi priveam căruţele ce treceau, oamenii grăbiţi, cu treburile lor.
Însă atunci când ne întorceam, Azor adopta acelaşi comportament. N-ar mai fi intrat în curte nici în ruptul capului. Iar eu trăgeam şi tot trăgeam, până când îl aduceam lângă cuşca lui. De acolo, Azor mă privea plecând şi nu ştiam daca e trist că s-a întors la cuşca lui sau e trist pentru că rămâne singur. Aşa că peste câteva zile, îl scoteam iar la plimbare. Iar Azor se comporta la fel de fiecare dată.
Îmi amintesc serile de vară, când se lăsa răcoarea şi mă strângeam cu copiii de prin sat. Şi ne jucam şi alergam şi făceam toate pocinogurile posibile. Ieşeau femeile la gard şi ţipau după noi, dar noi aveam picioarele mult mai iuţi pe vremurile acelea.
Prin sat se cunoştea toată lumea, însă în perioada vacanţelor apăreau feţe noi. Iar atunci erai supus unui adevărat interogatoriu. A cui eşti tu? A cui e maică-ta? Câţi ani ai? Unde staţi? Ce mai face bunică-ta? La voi se prinde bine TVR-ul? I-au ieşit bunică-tii roşiile anul ăsta? A cui ziceai că eşti?
August 12, 2010
No sere mas tu saco, tu felpudo, tu bufon
Mi-era un dor nespus de muzică spaniolă. Aşa că m-am închis într-un balon semi opac şi am ascultat Chambao, Rosario Flores şi Melendi.
Am o stare inexplicabilă. Zilele trec prin mine ca o fantomă printr-un perete.
Aştept. Nici eu nu mai ştiu ce. În tot jocul ăsta de-a aşteptatul trebuie să existe un sens. Ţelul l-am descoperit de mult.
Am o stare inexplicabilă. Zilele trec prin mine ca o fantomă printr-un perete.
Aştept. Nici eu nu mai ştiu ce. În tot jocul ăsta de-a aşteptatul trebuie să existe un sens. Ţelul l-am descoperit de mult.
August 8, 2010
Dor de călătorii
M-am trezit de dimineaţă şi am plecat la Târgovişte. Drumul era liber, cât să poţi admira lanurile de floarea-soarelui şi puii de pitulice.
Oraşul Târgovişte mi-a apărut aproape neschimbat. Era la fel ca acum 5 ani. Probabil că oficialităţile ştiau de vizita mea şi au simţit nevoia să marcheze data pe tufele de arbuşti din Parcul Chindiei.
De data asta am reuşit să vizitez Turnul Chindiei. Are aproximativ 27 de metri înălţime, iar priveliştea este splendidă.
August 3, 2010
Zbor
Mi-am amintit că pot să zbor,
Era aproape dimineaţă,
Lumini şi aripi de cocor
Brăzdau a lumii viaţă.
Şi-am privit lung, ca altă dat',
În calda dimineaţă,
Aveam dorinţe de urmat
Şi-n inimă speranţă.
Era miros de păpădie
Şi urmă de ninsoare.
Ştiam că versu-mi e feerie
Şi rază de culoare.
Şi am zburat, am îndrăznit,
Spre locuri neumblate.
Prinsesem vânt de răsărit
Şi viaţă făr' de moarte.
Era aproape dimineaţă,
Lumini şi aripi de cocor
Brăzdau a lumii viaţă.
Şi-am privit lung, ca altă dat',
În calda dimineaţă,
Aveam dorinţe de urmat
Şi-n inimă speranţă.
Era miros de păpădie
Şi urmă de ninsoare.
Ştiam că versu-mi e feerie
Şi rază de culoare.
Şi am zburat, am îndrăznit,
Spre locuri neumblate.
Prinsesem vânt de răsărit
Şi viaţă făr' de moarte.
August 2, 2010
Cuvinte furate
Viaţa fiecăruia dintre noi. Viaţa aceasta în care iubim. Torturaţi de griji şi nelinişti, iubim. Cu simţurile zdrobite şi sufletul vraişte, iubim. Înălţaţi la stele şi prăbuşiţi în noroi, iubim. Egoişti, cu inima scrijelită de patimi şi gelozie, iubim. Viaţa arată adesea mult mai prost decât literatura. Iubim.
Am citit cuvintele astea în Jurnalul Naţional, într-o descriere a romanelor lui Octav Dessila.
Am citit cuvintele astea în Jurnalul Naţional, într-o descriere a romanelor lui Octav Dessila.
August 1, 2010
You don't know my name
You don't know my name.
I'm still here,
where I first saw you.
No one is to blame,
But I feel I need you.
July 26, 2010
Ce gust are libertatea?
Multă vreme am crezut că libertatea este un lucru pentru care trebuie să te lupţi cu o forţă grandioasă. Şi, odată dobândită, aceasta rămâne mereu la tine.
Tot văzând lucrurile din perspectiva aceasta, ajunsesem să cred că nu poţi fi niciodată liber, indiferent de demonii cu care te confrunţi. Zilele trecute însă, am dezlegat misterul. Libertatea, precum fericirea, nu sunt lucruri care odată câştigate rămân la tine de-a pururi. Nu. Din momentul în care ai început să tânjeşti după libertate, ai de răspuns la o întrebare importantă: sunt dispus să fiu liber?
Dacă răspunzi afirmativ la întrebarea aceasta, atunci e cazul să fii în continuare sincer cu tine şi să recunoşti că te vei afla într-o continuă luptă pentru libertate. Personal, pasul ăsta mi se pare extraordinar de greu de făcut. Pe lângă eşecurile şi dezamăgirile adunate peste ani, trebuie să te lupţi şi cu toate ideile insuflate încă de copil. Păi, să luăm de exemplu basmul. Toate poveştile se termină cu bine, iar fericirea şi iubirea personajelor principale dăinuie până la sfârşitul zilelor acestora. Vai, şi ce greu e să te lupţi cu eternitatea poverii unei iubiri de neţărmuit!
Prin urmare libertatea se câştigă în fărâme mici pe care le savurezi şi care te fac să lupţi în continuare pentru altele. Dacă vrei sau dacă poţi.
Am fost învăţaţi să căutăm absolutul în toate. În iubire, în fericire, şi dacă le menţionez pe acestea, libertatea se poate include în ambele. Căci nu există iubire sau fericire fără libertate. Dar ce înseamnă să fii liber? De ce simţim nevoia să măsurăm libertatea?
Pentru mine să fii liber înseamnă să fii dispus să iei decizii de unul singur şi să suporţi consecinţele acestora. Ca prim înţeles, libertatea înseamnă responsabilitate. Îmi amintesc prima dată când am simţit gustul libertăţii. Îmi amintesc prima dată când a trebuit să iau o decizie de una singură. Am făcut-o aproape inconştient. Cumva gândindu-mă că mai era o forţă care veghea deasupra-mi şi dacă lucrurile ar fi decurs rău sau bine, asta ar fi ţinut doar de aprobarea acesteia. Îmi amintesc primele dezamăgiri, primele învingeri, primele sentimente de deznădejde, de insuficienţă, de agonie în faţa unui pariu pierdut cu soarta. Dar îmi amintesc şi primele reuşite, primele medalii câştigate în cursa cu experienţa, de momentele în care tot ce simţeam în suflet erau nori bleu pufoşi pe un cer de vară pe înserat. Îmi amintesc liniştea după fiecare evaluare a pierderilor/ câştigurilor, îmi amintesc tumultul fiecărei seri de vară irosite şi dulceaţa dimineţilor de toamnă când nu eram nevoită să ies din casă.
Da. Am gustat adesea libertatea. Uneori am câştigat-o cu uşurinţă, alteori nu.
Însă ori de câte ori mi-e dor de ea şi pare prea greu de atins, îmi amintesc vegetaţia din jurul unui lac. Îmi amintesc că tot acolo se află iepuri de câmp, păuni şi ponei. Inchid ochii şi aud cântecul broaştelor şi-mi amintesc de puiul de căprioară ce doarme liniştit în culcuşul lui. Şi pentru o clipă, uit tot ce mă ţintuieşte la pământ, şi plutesc spre un apus cald de vară târzie, când aerul miroase a fân şi puterile-mi sunt nelimitate.
Tot văzând lucrurile din perspectiva aceasta, ajunsesem să cred că nu poţi fi niciodată liber, indiferent de demonii cu care te confrunţi. Zilele trecute însă, am dezlegat misterul. Libertatea, precum fericirea, nu sunt lucruri care odată câştigate rămân la tine de-a pururi. Nu. Din momentul în care ai început să tânjeşti după libertate, ai de răspuns la o întrebare importantă: sunt dispus să fiu liber?
Dacă răspunzi afirmativ la întrebarea aceasta, atunci e cazul să fii în continuare sincer cu tine şi să recunoşti că te vei afla într-o continuă luptă pentru libertate. Personal, pasul ăsta mi se pare extraordinar de greu de făcut. Pe lângă eşecurile şi dezamăgirile adunate peste ani, trebuie să te lupţi şi cu toate ideile insuflate încă de copil. Păi, să luăm de exemplu basmul. Toate poveştile se termină cu bine, iar fericirea şi iubirea personajelor principale dăinuie până la sfârşitul zilelor acestora. Vai, şi ce greu e să te lupţi cu eternitatea poverii unei iubiri de neţărmuit!
Prin urmare libertatea se câştigă în fărâme mici pe care le savurezi şi care te fac să lupţi în continuare pentru altele. Dacă vrei sau dacă poţi.
Am fost învăţaţi să căutăm absolutul în toate. În iubire, în fericire, şi dacă le menţionez pe acestea, libertatea se poate include în ambele. Căci nu există iubire sau fericire fără libertate. Dar ce înseamnă să fii liber? De ce simţim nevoia să măsurăm libertatea?
Pentru mine să fii liber înseamnă să fii dispus să iei decizii de unul singur şi să suporţi consecinţele acestora. Ca prim înţeles, libertatea înseamnă responsabilitate. Îmi amintesc prima dată când am simţit gustul libertăţii. Îmi amintesc prima dată când a trebuit să iau o decizie de una singură. Am făcut-o aproape inconştient. Cumva gândindu-mă că mai era o forţă care veghea deasupra-mi şi dacă lucrurile ar fi decurs rău sau bine, asta ar fi ţinut doar de aprobarea acesteia. Îmi amintesc primele dezamăgiri, primele învingeri, primele sentimente de deznădejde, de insuficienţă, de agonie în faţa unui pariu pierdut cu soarta. Dar îmi amintesc şi primele reuşite, primele medalii câştigate în cursa cu experienţa, de momentele în care tot ce simţeam în suflet erau nori bleu pufoşi pe un cer de vară pe înserat. Îmi amintesc liniştea după fiecare evaluare a pierderilor/ câştigurilor, îmi amintesc tumultul fiecărei seri de vară irosite şi dulceaţa dimineţilor de toamnă când nu eram nevoită să ies din casă.
Da. Am gustat adesea libertatea. Uneori am câştigat-o cu uşurinţă, alteori nu.
Însă ori de câte ori mi-e dor de ea şi pare prea greu de atins, îmi amintesc vegetaţia din jurul unui lac. Îmi amintesc că tot acolo se află iepuri de câmp, păuni şi ponei. Inchid ochii şi aud cântecul broaştelor şi-mi amintesc de puiul de căprioară ce doarme liniştit în culcuşul lui. Şi pentru o clipă, uit tot ce mă ţintuieşte la pământ, şi plutesc spre un apus cald de vară târzie, când aerul miroase a fân şi puterile-mi sunt nelimitate.
July 18, 2010
Spune-mi că mă cauţi
Lasă-mi foi de vise pe cer,
Lasă-mi picături de rouă pe preş,
Lasă-mi zile de mister
Şi senzaţia că nu voi mai da greş.
Trimite-mi răsărituri în vis,
Trimite-mi frezii în mai,
Trimite-mi tot ce mi-ai promis
Şi sunet de doină la nai.
Arată-mi cărările pe care păşeşti,
Arată-mi un zâmbet de primăvară,
Arată-mi tot ce-ţi doreşti
Şi cântă-mi la vioară.
Spune-mi că mă cauţi de mult,
Spune-mi că n-ai să te opreşti,
Spune-mi că visu-mi nu-i slut
Şi e tot ce-ţi doreşti.
Lasă-mi picături de rouă pe preş,
Lasă-mi zile de mister
Şi senzaţia că nu voi mai da greş.
Trimite-mi răsărituri în vis,
Trimite-mi frezii în mai,
Trimite-mi tot ce mi-ai promis
Şi sunet de doină la nai.
Arată-mi cărările pe care păşeşti,
Arată-mi un zâmbet de primăvară,
Arată-mi tot ce-ţi doreşti
Şi cântă-mi la vioară.
Spune-mi că mă cauţi de mult,
Spune-mi că n-ai să te opreşti,
Spune-mi că visu-mi nu-i slut
Şi e tot ce-ţi doreşti.
July 16, 2010
Mas alla de los suenos
Nu cred în destin. Nu cred că suntem duşi către un punct precum nişte vite mânate din spate. De asemenea, nu cred că dispărem întru totul atunci când murim. Ceva se întâmplă cu tot ce am simţit, cu tot ce am visat pe parcursul vieţii.
Nu vreau să transform ce vreau să spun într-un discurs ezoteric, dar cred în puterea simţurilor.
Hei, e aşa cum se spune: Mai devreme sau mai târziu vom afla adevărul!
Nu vreau să transform ce vreau să spun într-un discurs ezoteric, dar cred în puterea simţurilor.
Hei, e aşa cum se spune: Mai devreme sau mai târziu vom afla adevărul!
July 14, 2010
Creionela
Creionela e ţara creioanelor. Creioane simple, creioane cu gumă, creioane colorate, dar în niciun caz creioane cu mină. Creioanele cu mină nu sunt creioane. Ele sunt simple imitaţii ale frumuseţii unui creion. Şi ca orice imitaţie, ele nu merită băgate în seamă.
Creionela e o ţară frumoasă datorită cartierelor de hârtie.
În cartierul de hârtie creponată locuiesc creioanele cu gumă. În cartierele de hârtie colorată locuiesc celelalte creioane. Însă criteriile pe care sunt împărţite cartierele nu au legătură cu poziţia socială. Nu. În Creionela niciun creion nu e tratat diferit faţă de altul. Singurul motiv pentru care creioanele cu gumă locuiesc într-un cartier diferit se datorează faptului că aşa este mult mai usor să găseşti un creion cu gumă atunci când ai nevoie să ştergi eventualele însemnări nedorite de pe hârtie.
Creioanele nu se dau în vânt după mişcare, dar ori de câte ori au nevoie să ajungă urgent într-un loc, se aşează cu vârful pe o agrafă şi ajung imediat la destinaţie.
Prietenii cei mai buni ai creioanelor sunt paharele de plastic. Deşi se întâlnesc rar, atât creioanele, cât şi paharele de plastic insistă să-şi petreacă concediul împreună.
Despre duşmani, ei bine, nu vă pot povesti nimic. Creionela e o ţară cu locuitori paşnici, iubitori de frumos şi dornici mereu de noi prieteni.
Creionela e o ţară frumoasă datorită cartierelor de hârtie.
În cartierul de hârtie creponată locuiesc creioanele cu gumă. În cartierele de hârtie colorată locuiesc celelalte creioane. Însă criteriile pe care sunt împărţite cartierele nu au legătură cu poziţia socială. Nu. În Creionela niciun creion nu e tratat diferit faţă de altul. Singurul motiv pentru care creioanele cu gumă locuiesc într-un cartier diferit se datorează faptului că aşa este mult mai usor să găseşti un creion cu gumă atunci când ai nevoie să ştergi eventualele însemnări nedorite de pe hârtie.
Creioanele nu se dau în vânt după mişcare, dar ori de câte ori au nevoie să ajungă urgent într-un loc, se aşează cu vârful pe o agrafă şi ajung imediat la destinaţie.
Prietenii cei mai buni ai creioanelor sunt paharele de plastic. Deşi se întâlnesc rar, atât creioanele, cât şi paharele de plastic insistă să-şi petreacă concediul împreună.
Despre duşmani, ei bine, nu vă pot povesti nimic. Creionela e o ţară cu locuitori paşnici, iubitori de frumos şi dornici mereu de noi prieteni.
July 11, 2010
Topo Gigio
http://www.youtube.com/watch?v=5AFasYNOifk
Sunt zile în care îmi permit să fiu pe de-a-ntregul copil.
În astfel de zile pictez, ascult muzică jazz şi revad pentru a nu ştiu câta oară desenele animat preferat (Mulan).
De asemenea, îmi permit să cred în toate dorinţele mele.
E frumos să ştii că te poţi întoarce oricând vrei la centrul personalităţii tale, acel miez care odată cu trecerea timpului a fost acoperit cu diverse foiţe, albe, albastre, gri, roz şi roşii.
Nu aş putea să-mi văd mai departe de drum fără niciuna dintre aceste foiţe. M-au ajutat să cresc şi să devin cine sunt acum. Însă nu pot să neg că fără miezul acesta dulce, n-aş fi putut niciodată să le colorez şi să le port cu mândrie.
Hasta manana, si Dios quiere
Que descansen bien
Llego la hora
De acostarse y sonar tambien
Porque manana sera otra dia
Y hay que vivirlo con alegria!
Sunt zile în care îmi permit să fiu pe de-a-ntregul copil.
În astfel de zile pictez, ascult muzică jazz şi revad pentru a nu ştiu câta oară desenele animat preferat (Mulan).
De asemenea, îmi permit să cred în toate dorinţele mele.
E frumos să ştii că te poţi întoarce oricând vrei la centrul personalităţii tale, acel miez care odată cu trecerea timpului a fost acoperit cu diverse foiţe, albe, albastre, gri, roz şi roşii.
Nu aş putea să-mi văd mai departe de drum fără niciuna dintre aceste foiţe. M-au ajutat să cresc şi să devin cine sunt acum. Însă nu pot să neg că fără miezul acesta dulce, n-aş fi putut niciodată să le colorez şi să le port cu mândrie.
Hasta manana, si Dios quiere
Que descansen bien
Llego la hora
De acostarse y sonar tambien
Porque manana sera otra dia
Y hay que vivirlo con alegria!
July 9, 2010
El Principe azul
Am şi eu un cusur. Îmi plac poveştile cu final fericit.
Făt Frumos, Prince Charming, Principe Azul sau oricum vreţi să-l numiţi, trebuie că se simte tare încolţit. Spun asta nu pentru că am întâlnit femei disperate să se mărite, ci pentru că am întâlnit femei care nu ştiu ce vor, care ar vrea să fie în mai multe locuri deodată, care se înfruntă zi de zi cu rămăşiţele mişcării feministe şi s-au trezit brusc că trebuie să fie şi femei şi bărbaţi, iar în acelasi timp şi feministe. Ce zic eu, trebuie?! Nu le obligă nimeni, însă societatea de astăzi te critică şi dacă te măriţi din dragoste şi naşti copii şi dacă te măriţi din motive financiare.
Însă ce mă scoate din minţi e că trebuie să demonstrezi că te înscrii cu succes în măcar una dintre cele trei categorii menţionate mai sus. Şi atunci se adună frustrările şi când ţipătul instinctelor se amestecă cu cel al 'eliberării de sub dominaţia masculină', ei bine, Houston, we have a problem!
Încă de mici, suntem încurajaţi să credem în poveşti şi în finaluri fericite, să credem că dacă suntem buni cu cei din jur, vom fi răsplătiţi pentru asta, să credem că timpul le vindecă pe toate etc.
Ei bine, şi imaginea de sus unde se încadrează?
Cum de mai sunt oameni îndeajuns de curajoşi să facă asta (mă refer la cei care iau în mod responsabil o astfel de decizie)? Cum reuşesc să facă faţă bărbaţii de astăzi, speriaţi, confuzi şi lejer emancipaţi de sub fustele mamelor, unor femei şi mai confuze, şi mai speriate şi mult prea emancipate?
July 5, 2010
Maree
Mi-e sufletul plecat în vacanţă,
Nisipul mă zgârâie în talpă,
Un vis devreme apus
într-o sticlă cu dop stă ascuns.
Şi tot ce am eu poartă un nume
Şi am învăţat arta negoţului,
Dar am uitat de astă lume
Şi de dorul drăguţului.
Mi-e dor de-o lună plină pe cer
Când stelele clipesc nemângâiate
Când toate relele-s uitate,
Iar eu nu ştiu ce mai pierd.
Şi-undeva pe mare e iarnă,
Şi miroase a Crăciun şi a fericire,
Plutesc în aer clipe de iubire
Şi şoapte eterne de taină.
Iar în vis suntem mereu tineri
Şi-mpărţim aceleaşi cuvinte
Spune-mi, clipele de ieri
Ţi le mai aduci aminte?
Nisipul mă zgârâie în talpă,
Un vis devreme apus
într-o sticlă cu dop stă ascuns.
Şi tot ce am eu poartă un nume
Şi am învăţat arta negoţului,
Dar am uitat de astă lume
Şi de dorul drăguţului.
Mi-e dor de-o lună plină pe cer
Când stelele clipesc nemângâiate
Când toate relele-s uitate,
Iar eu nu ştiu ce mai pierd.
Şi-undeva pe mare e iarnă,
Şi miroase a Crăciun şi a fericire,
Plutesc în aer clipe de iubire
Şi şoapte eterne de taină.
Iar în vis suntem mereu tineri
Şi-mpărţim aceleaşi cuvinte
Spune-mi, clipele de ieri
Ţi le mai aduci aminte?
July 1, 2010
The pursuit of happiness
Până la urmă care e scopul vieţii?
Pentru ce trăim?
Ce ne motivează să facem faţă zilelor îngrozitoare?
Mă întreb adesea asta. De ce? Cum? Pentru ce?
Le suportăm în speranţa că, pe partea cealaltă, există acel copac pictat de noi într-un vis dintr-o noapte de vară.
În unele zile mă simt părăsită de puteri, de speranţă, de optimism, dar apoi îmi amintesc de momentele fericite trăite şi ştiu că vor veni altele la fel sau mai fericite. Şi atunci realizez că merită aşteptarea.
Da! Nu mă dau bătută.
Pentru ce trăim?
Ce ne motivează să facem faţă zilelor îngrozitoare?
Mă întreb adesea asta. De ce? Cum? Pentru ce?
Le suportăm în speranţa că, pe partea cealaltă, există acel copac pictat de noi într-un vis dintr-o noapte de vară.
În unele zile mă simt părăsită de puteri, de speranţă, de optimism, dar apoi îmi amintesc de momentele fericite trăite şi ştiu că vor veni altele la fel sau mai fericite. Şi atunci realizez că merită aşteptarea.
Da! Nu mă dau bătută.
June 24, 2010
De ce iubim ursuleţii?
Mi-amintesc şi acum gentuţa pe care o purtam mândră atunci când plecam la grădiniţă.
Nu era orice fel de gentuţă, era gentuţa unui copil neastâmpărat, vesel şi visător.
Îmi amintesc cum mi-o treceam peste un umăr şi plecam la vale, înspre grădi. Era mov. Un mov de culoarea prunei coapte. De pe ea îmi făcea cu mana un ursuleţ ce purta pe spate un ghiozdan albastru.
În fiecare dimineaţă, după ce mama îmi pregătea cele necesare, plecam să mă întâlnesc cu ceilalţi copii şi să petrecem clipe de neuitat împreună, jucându-ne. Construiam blocuri, ne jucam cu diverse jucării, mâncam lipici şi învăţam cum să-l pronunţăm cât mai bine pe R. Din când în când, eram provocaţi la câte o discuţie. Ce e mama? Ce e tata? Ce vrei să te faci când ai să fii mare?
Îmi amintesc şi acum cum ascultam cu gurile căscate în timp ce un coleg povestea despre maestrele călătorii ale tatălui său prin ţări îndepărtate. Curând după asta aveam să învăţ cuvântul oceanist. Parcă îl văd cum stătea în picioare, pe rândul de la fereastră, şi ne povestea ce bomboane adusese tatăl lui din Mongolia. Mongolia? Uau, noi nici nu puteam rosti corect Mongolia. Şi după ce ne chinuiam de câteva ori să pronunţăm măreţul cuvânt, ne dădeam bătuţi poftind la minunatele şi gustoasele dulciuri. Dulciuri. Ce cuvânt! Literele capătă forţă şi parcă în niciun altul nu sunt rostite cu mai multă bucurie.
De asemenea, mi-amintesc cum la cerinţa educatoarei fiecare părinte era obligat să cumpere o jucărie şi s-o aducă la grădiniţă. Am plecat cu mama la cumpărături şi ne-am întors cu un ursuleţ. Mi-a fost drag de el din clipa în care l-am zărit. A doua zi l-am dus mândră la grădiniţă şi rar erau momentele când, fiind lăsaţi să ne jucăm, îl împărţeam cu altcineva.
Când m-am facut mare şi a venit toamna, am intrat în clasa întăi. A fost frumoasă prima zi. Am citit literele scrise frumos cu creta pe tablă (tata are şi el meritul lui, doar nu a fost degeaba tipograf) şi am înţeles mesajul de întâmpinare al învăţătoarei. Însă după câteva zile mi-am amintit de ursuleţul lăsat la grădiniţă.
Războinică, precum mă ştiţi, m-am dus la educatoare şi am rugat-o să mi-l dea. Nu mi-amintesc care a fost răspunsul ei, dar a doua zi mama m-a trimis cu Sorel, crezând că poate aşa voi avea sorţi de izbândă. Sorel era mai tot timpul ostaşul de serviciu, cumva şi-a păstrat şi acum rolul ăsta.
Însă rugăminţile mele fierbinţi nu au topit inima educatoarei.
Uneori mă gândesc la asta. De ce? De ce un om care păşeşte zi de zi în lumea binecuvantată a copiilor poate să fie atât de rece? De ce poate refuza un astfel de om restituirea unei jucării?
Ursuleţul meu a rămas pe un raft, dar mă gândesc că nu a stat prea mult supărat şi stingher. Cu siguranţă vreo fetiţă a fost mai mult decât bucuroasă să-l adopte.
Nu era orice fel de gentuţă, era gentuţa unui copil neastâmpărat, vesel şi visător.
Îmi amintesc cum mi-o treceam peste un umăr şi plecam la vale, înspre grădi. Era mov. Un mov de culoarea prunei coapte. De pe ea îmi făcea cu mana un ursuleţ ce purta pe spate un ghiozdan albastru.
În fiecare dimineaţă, după ce mama îmi pregătea cele necesare, plecam să mă întâlnesc cu ceilalţi copii şi să petrecem clipe de neuitat împreună, jucându-ne. Construiam blocuri, ne jucam cu diverse jucării, mâncam lipici şi învăţam cum să-l pronunţăm cât mai bine pe R. Din când în când, eram provocaţi la câte o discuţie. Ce e mama? Ce e tata? Ce vrei să te faci când ai să fii mare?
Îmi amintesc şi acum cum ascultam cu gurile căscate în timp ce un coleg povestea despre maestrele călătorii ale tatălui său prin ţări îndepărtate. Curând după asta aveam să învăţ cuvântul oceanist. Parcă îl văd cum stătea în picioare, pe rândul de la fereastră, şi ne povestea ce bomboane adusese tatăl lui din Mongolia. Mongolia? Uau, noi nici nu puteam rosti corect Mongolia. Şi după ce ne chinuiam de câteva ori să pronunţăm măreţul cuvânt, ne dădeam bătuţi poftind la minunatele şi gustoasele dulciuri. Dulciuri. Ce cuvânt! Literele capătă forţă şi parcă în niciun altul nu sunt rostite cu mai multă bucurie.
De asemenea, mi-amintesc cum la cerinţa educatoarei fiecare părinte era obligat să cumpere o jucărie şi s-o aducă la grădiniţă. Am plecat cu mama la cumpărături şi ne-am întors cu un ursuleţ. Mi-a fost drag de el din clipa în care l-am zărit. A doua zi l-am dus mândră la grădiniţă şi rar erau momentele când, fiind lăsaţi să ne jucăm, îl împărţeam cu altcineva.
Când m-am facut mare şi a venit toamna, am intrat în clasa întăi. A fost frumoasă prima zi. Am citit literele scrise frumos cu creta pe tablă (tata are şi el meritul lui, doar nu a fost degeaba tipograf) şi am înţeles mesajul de întâmpinare al învăţătoarei. Însă după câteva zile mi-am amintit de ursuleţul lăsat la grădiniţă.
Războinică, precum mă ştiţi, m-am dus la educatoare şi am rugat-o să mi-l dea. Nu mi-amintesc care a fost răspunsul ei, dar a doua zi mama m-a trimis cu Sorel, crezând că poate aşa voi avea sorţi de izbândă. Sorel era mai tot timpul ostaşul de serviciu, cumva şi-a păstrat şi acum rolul ăsta.
Însă rugăminţile mele fierbinţi nu au topit inima educatoarei.
Uneori mă gândesc la asta. De ce? De ce un om care păşeşte zi de zi în lumea binecuvantată a copiilor poate să fie atât de rece? De ce poate refuza un astfel de om restituirea unei jucării?
Ursuleţul meu a rămas pe un raft, dar mă gândesc că nu a stat prea mult supărat şi stingher. Cu siguranţă vreo fetiţă a fost mai mult decât bucuroasă să-l adopte.
June 23, 2010
Buburuza nevolnică
Plouă. Plouă de trei ani şi ceva. Am urcat pe un fir de iarbă mov şi am rămas acolo, sus, privind printre pânze de păianjen şi picături de rouă. Din când în când, vântul puternic abătut asupra ierbii mai că mă dărâmă. Noaptea, în schimb, toată lumea este a mea. Stelele se aprind pentru mine, iar mirosul de lăcrămioare mi-e pernă. Când visez, punctele negre de pe spate se aprind şi licuricii se adună şi dănţuiesc în jurul meu. Apoi, plecăm în zbor deasupra lacului din pădurea albastră. Acolo nu plouă niciodată, iar florile au un parfum de neuitat. De fiecare dată, iepurii ne ies în întâmpinare şi ne povestesc despre concursurile de gătit pe care le organizează. Ne aşează, apoi, la mese de cleştar şi ne servesc cu ceai de iasomie. Şi sorbim cu toţii, tăcuţi şi zâmbitori. De abia după golirea ceştilor, unul dintre iepuri ia cuvântul şi ne sfătuieşte cum să ne ferim de lupul cel viclean, de bufniţa răutăcioasă şi de cârtiţa invidioasă. Când zorii ne mângâie genele, plecăm în zbor înapoi. Licuricii mă conduc până la firul meu de iarbă şi apoi îşi văd de drumul lor. Mă aşez pe vârf. Picătura de rouă alunecă alene peste aripile mele. Privesc către lac. Pânza de păianjen adie în vânt. Mi se face somn, dar tocmai când să închid ochii văd, în departare, o urechiuşă de iepure. Se mişcă şi se tot mişcă. Şi parcă de aici, de pe vârful ierbii, îi pot întrezării năsucul fremătând. Zâmbesc. Sunt o buburuză nevolnică. Dar nu sunt o buburuză nevolnică singură.
June 21, 2010
Cântec de lună
A fost o vreme când credeam în stele
Când lumina din ochii tăi,
Mă rupea de vis, mă-ndrepta spre ele.
A fost o vreme de simpla ta atingere,
Iar dor de râsul tău
Era singura mea mângăiere.
A fost o vreme când la geamul meu
vedeam aceeaşi boltă însetată,
curată şi de zei luminată.
A fost o vreme când tot ce aveam erai tu!
Când închideam ochii şi visam la cupole nemărginite,
Când luptam să te am alături,
Când luptam cu mine, când luptam cu tine,
Când râdeam de aceleaşi trucuri,
Când tot în jur nu era genune.
Şi ai plecat de atunci, plăpând,
eu încă mai zac visând.
Îmi trimiţi constant depeşe.
Ori n-ai aflat până acum?
Tot ce simţi e ca un fum,
iar eu, coşar făr' de vlagă,
mă târăsc acum prin scrum.
Rana-mi e de cer uitată,
Zilele-mi sunt agonie,
Luna nu mai vrea să ştie
Dacă m-ai iubit vreodată.
June 11, 2010
Let it snow!
Boyz II Men- Let it snow se aude de vreo două zile încoace din camera mea. În fiecare după-amiază deschid uşa, privesc chevaletul şi masca albastră de carnaval şi ştiu că am mai ieşit învingătoare dintr-o bătălie.
Azi priveam calendarul şi am realizat că se apropie jumătatea lunii iunie, că acuşica vom păşi în luna lui cuptor. Şi cu toate astea panoul publicitar de pe magazinul Cocor înfăţişa azi imagini din prezentări ale diverselor case de modă pentru toamnă-iarnă 2010. În consecinţă, nu sunt singura care se simte uşor detaşată de anotimp.
Nu pot nega însă că mă curtează tot felul de gânduri de vacanţă şi îndrăznesc să le zâmbesc şi celor mai greu de cucerit. Şi, de asemenea, mă curtează diverse sentimente ignorate până acum. Visez la cursuri de tango, la concursuri de karaoke cu toţi prietenii mei, la o masă mare aşezată în curtea "moşiei", unde toţi cei dragi să vorbească, să râdă şi să savureze cu mare încântare merele coapte şi să culeagă agudele de la poartă. Visez la un alt concert pe plajă în timpul nopţii, să şedem tihniţi pe covorul de nisip şi să admirăm stelele, muzica să ne învăluie şi să uităm motivul pentru care am ales să nu facem asta mai devreme. Visez să-mi pierd capul pentru un visător şturlubatic care să fie încrezător în prezent şi care să mă plimbe seara prin parc. Să ne aşezăm pe o bancă lângă o fântână, aerul să miroasă a Regina nopţii, el să-mi recite La steaua de Eminescu, iar eu să privesc cerul pentru a înţelege mai bine tot ce se întâmplă cu mine. Să mă privească şi să înţeleagă tot ce mi-e greu să-i zic, să mă asculte fără a lua notiţe, să nu-mi ia în seamă remarcile caustice. Să ne întoarcem acasă pe la 2 noaptea, să bem limonadă cu mentă şi să privim la Mulan până adormim. Iar dimineaţa, când ne-am trezii, să mâncăm îngheţată şi să ne delectăm cu Cartea Junglei. Apoi, la prânz să-mi gătească şi în timp ce face asta să cânte, iar eu să-l ajut când uită versurile. Să se oprească deodată, să-mi ia faţa în mâinile lui şi să-mi spună că-i sunt dragă.
Să fie el, să fiu eu, să fie ninsoare!
Să ningă cu vise!
Azi priveam calendarul şi am realizat că se apropie jumătatea lunii iunie, că acuşica vom păşi în luna lui cuptor. Şi cu toate astea panoul publicitar de pe magazinul Cocor înfăţişa azi imagini din prezentări ale diverselor case de modă pentru toamnă-iarnă 2010. În consecinţă, nu sunt singura care se simte uşor detaşată de anotimp.
Nu pot nega însă că mă curtează tot felul de gânduri de vacanţă şi îndrăznesc să le zâmbesc şi celor mai greu de cucerit. Şi, de asemenea, mă curtează diverse sentimente ignorate până acum. Visez la cursuri de tango, la concursuri de karaoke cu toţi prietenii mei, la o masă mare aşezată în curtea "moşiei", unde toţi cei dragi să vorbească, să râdă şi să savureze cu mare încântare merele coapte şi să culeagă agudele de la poartă. Visez la un alt concert pe plajă în timpul nopţii, să şedem tihniţi pe covorul de nisip şi să admirăm stelele, muzica să ne învăluie şi să uităm motivul pentru care am ales să nu facem asta mai devreme. Visez să-mi pierd capul pentru un visător şturlubatic care să fie încrezător în prezent şi care să mă plimbe seara prin parc. Să ne aşezăm pe o bancă lângă o fântână, aerul să miroasă a Regina nopţii, el să-mi recite La steaua de Eminescu, iar eu să privesc cerul pentru a înţelege mai bine tot ce se întâmplă cu mine. Să mă privească şi să înţeleagă tot ce mi-e greu să-i zic, să mă asculte fără a lua notiţe, să nu-mi ia în seamă remarcile caustice. Să ne întoarcem acasă pe la 2 noaptea, să bem limonadă cu mentă şi să privim la Mulan până adormim. Iar dimineaţa, când ne-am trezii, să mâncăm îngheţată şi să ne delectăm cu Cartea Junglei. Apoi, la prânz să-mi gătească şi în timp ce face asta să cânte, iar eu să-l ajut când uită versurile. Să se oprească deodată, să-mi ia faţa în mâinile lui şi să-mi spună că-i sunt dragă.
Să fie el, să fiu eu, să fie ninsoare!
Să ningă cu vise!
June 6, 2010
Dream on, dream until your dreams come true
Uneori sunt momente în viaţă când ai impresia că totul e spinos. Prezentul, viitorul, reacţiile celor din jur, reacţiile tale, alegerile pe care le-ai făcut şi care te-au adus pe cărările pe care le străbaţi acum.
Nu e niciodată un moment potrivit să faci un bilanţ sau mai bine zis, acest bilanţ nu e de dorit. Poate pentru că un asemenea bilanţ te-ar aduce la concluzia că indiferent de opţiunea pe care ai ales-o, ai pierdut ceva pe drum.
Mie mi-a fost cel mai greu să accept asta cu pierdutul. Am fost multă vreme convinsă că e îndeajuns să iei decizia corectă şi de acolo restul nu mai contează. Sau mai bine zis, totul va merge de la sine. Şi lucrurile vor merge pe făgaşul normal. Ei bine, cu normalul am avut alte probleme. Mă raportam la un normal pe care îl lăsasem în trecut, tot acolo unde luasem şi decizia, iar acel normal nu se mai putea aplica situaţiei noi în care mă gaseam.
După ce am înţeles asta, a trebuit să accept că am pierdut. Vai, cât de mult timp mi-a luat!
E atât de greu să recunoşti faţă de tine că ai pierdut. Gustul amar rămâne cu tine, chiar şi atunci când ai parte de perioade dese de ceva dulce.
Apoi, a venit o vreme în care mă învinovăţeam pentru că nu aveam parte de normalul pe care mi l-am închipuit dintotdeauna pentru mine. Iar imediat după asta i-am urât pe cei care păreau să aibă parte de normalul meu. Mi se părea inadmisibil, mai ales pentru că ei nu trecuseră prin botezul cu flăcări de care avusesem eu parte. Ah, povara de a lua decizia corectă!
După ani şi ani de chin, am înţeles că e esenţial să mă iert în primul rând pe mine. Am înteles că nu e cazul să mă simt vinovată pentru visele mele. Am înteles inutilitatea de a avea un normal acceptat de alţii. Am înţeles că e mai bine să laşi amintirile dureroase să curgă pe râu în aval.
You got to lose to know how to win!
Nu e niciodată un moment potrivit să faci un bilanţ sau mai bine zis, acest bilanţ nu e de dorit. Poate pentru că un asemenea bilanţ te-ar aduce la concluzia că indiferent de opţiunea pe care ai ales-o, ai pierdut ceva pe drum.
Mie mi-a fost cel mai greu să accept asta cu pierdutul. Am fost multă vreme convinsă că e îndeajuns să iei decizia corectă şi de acolo restul nu mai contează. Sau mai bine zis, totul va merge de la sine. Şi lucrurile vor merge pe făgaşul normal. Ei bine, cu normalul am avut alte probleme. Mă raportam la un normal pe care îl lăsasem în trecut, tot acolo unde luasem şi decizia, iar acel normal nu se mai putea aplica situaţiei noi în care mă gaseam.
După ce am înţeles asta, a trebuit să accept că am pierdut. Vai, cât de mult timp mi-a luat!
E atât de greu să recunoşti faţă de tine că ai pierdut. Gustul amar rămâne cu tine, chiar şi atunci când ai parte de perioade dese de ceva dulce.
Apoi, a venit o vreme în care mă învinovăţeam pentru că nu aveam parte de normalul pe care mi l-am închipuit dintotdeauna pentru mine. Iar imediat după asta i-am urât pe cei care păreau să aibă parte de normalul meu. Mi se părea inadmisibil, mai ales pentru că ei nu trecuseră prin botezul cu flăcări de care avusesem eu parte. Ah, povara de a lua decizia corectă!
După ani şi ani de chin, am înţeles că e esenţial să mă iert în primul rând pe mine. Am înteles că nu e cazul să mă simt vinovată pentru visele mele. Am înteles inutilitatea de a avea un normal acceptat de alţii. Am înţeles că e mai bine să laşi amintirile dureroase să curgă pe râu în aval.
You got to lose to know how to win!
June 3, 2010
Dacă aş fi Alice pentru o zi...
M-aş îmbrăca într-o rochie roşie cu buline albe şi pantofiori roşii, mi-aş lua umbrela de soare pe umăr şi m-aş plimba prin minunatele parcuri din Baden-Baden.
Apoi, aş trece prin vizuina unui iepure şi aş poposi pe străduţele pietruite şi aglomerate ale Istanbului. Aş mânca îngheţată prăjită, aş admira toate minunăţiile de pe tarabe şi aş păşi cu mare sfinţenie în Sulemanye. Răcoarea dinăuntru mi-ar atenua bătăile inimii şi mi-ar linişti sufletul pribegit. Aş lua vaporul către New York şi în 10 minute aş fi acolo. Aş păşi printre înaltele clădiri şi aş asculta zumzetul trecătorilor. Aş fura o mască albastră dintr-un magazin chinezesc şi m-aş oglindi cu ea în vitrinele magazinului Tiffany. M-aş lăsa fermecată de sclipirile de poveste ale unui inel cu diamant şi tocmai când aş deschide uşa magazinului, să păşesc cu picioarele goale pe o plajă cu nisip alb din Bora Bora. Să mă aşez pe un prosop pufos şi să simt nisipul încingându-mi tălpile. Să mă las mângâiată de razele soarelui şi apoi să mă răcoresc în apa cristalină. Să mă întorc pe prosop şi să privesc soarele apunând. Portocaliu, roşu, albastru, alb. Roşu, portocaliu, albastru. Portocaliu, albastru. Albastru.
May 30, 2010
Love's divine
Azi vorbeam cu un prieten despre dragoste. Despre aşteptări şi dezamăgiri. Despre vise şi realitate.
Şi am ajuns la concluzia că am fi dispuşi să facem orice pentru a ne simţi iubiţi. Dar în toată ecuaţia asta a mai apărut o necunoscută. Până acum vorbeam doar despre a fi iubiţi. Însă azi am realizat că este la fel de important (poate mai important) să iubim. Atunci când cineva te iubeşte, îţi dăruieşte totul. Şi ce bine e atunci când primeşti! În momentul în care realizezi că nu poţi dărui la fel de mult, te loveşte ceva parcă în moalele capului. Şi atunci realizezi izvorul tuturor nemulţumirilor, de ce strâmbai din nas chiar dacă persoana respectivă nu-ţi greşise cu nimic. Momentul ăsta mi se pare crucial. Atunci te confrunţi cu o dilemă: să laşi lucrurile aşa sau să continui să cauţi, sperând că într-o zi vei dărui la fel de mult ca celălalt.
Unii apelează la diversele site-uri de pe net, se aşează la o coadă dintr-un magazin şi întreabă cât e ceasul sau îşi strigă nefericirea pe la prieteni sau foşti.
Alţii, în schimb, visează.
Eu visez la Machu Pichu şi la Istanbul.
I need love, love's divine
Please forgive me now I see that I've been blind
Give me love, love is what I need to help me know my name
Subscribe to:
Posts (Atom)
