Îmi amintesc verile în care plecam în vacanţă la bunici. Acolo trezitul de dimineaţă era obligatoriu. Auzisem eu de câteva perechi de bunici care îngăduiau trezitul după ora 9, însă cumva nu reuşeam să le descopăr nepoţii.
Îmi amintesc de cântatul cocoşului şi seara, de glasul guguştiucilor printre crengi.
Bunicii alergau prin curte, iar eu nu mai pridideam din întinderea oaselor.
Mă aşeza bunica la o masă, făcea ouă prăjite şi tăia brânză şi roşii, şi fugea la ale ei. Eu mâncam alene, apoi mergeam de mă schimbam cu hainele de curte.
Nu ştiu cât de mult reuşeam să-i ajut pe bunici atunci când mi-o cereau, însă îmi amintesc că îmi făcea o plăcere deosebită să intru în coteţul găinilor şi să le caut de ouă. Ei bine, şi cum găseam vreunele, fugeam învingătoare cu ele la bunica. Bunica tare mult se amuza. Nu ştiu dacă de rezultatele mele sau de priveliştea unei curţi în care găinile fugeau înnebunite din calea mea.
Pe la prânz, când soarele lucea mai dihai, îmi aminteam de Azor. Ce căţel! De altfel, singurul în stare să mănânce castraveţi, mere necoapte, murături şi prune fără să-i fie rău. Îmi amintesc cum îşi ascundea, sub pământul de lângă cuşcă, turte şi bucăţi de mămăligă pe care bunica i le dădea. Iar atunci când i se făcea foame, ştia exact de unde să le ia.
Cu Azor era alt prilej de distracţie. Pentru alţii.
Îl dezlegam şi îl trăgeam de lanţ prin curte, cu gândul de a-l duce la plimbare pe stradă. Azor se împotrivea speriat şi nici că se lăsa impresionat atunci când încercam să-i explic că-l duc la plimbare şi că are să se amuze el acum de câinii care stau legaţi prin curţi.
După eforturi considerabile, ieşeam din curtea bunicilor. Văzut afară, Azor nu ştia cum să reacţioneze. Stătea şi se uita la cârdurile de gâşte ce treceau pe lângă noi şi foarte rar îndrăznea să-i răspundă cu un lătrat sâsâitului gâscanului.
Uneori ne aşezam amândoi pe iarbă, sub umbra unui copac, şi priveam căruţele ce treceau, oamenii grăbiţi, cu treburile lor.
Însă atunci când ne întorceam, Azor adopta acelaşi comportament. N-ar mai fi intrat în curte nici în ruptul capului. Iar eu trăgeam şi tot trăgeam, până când îl aduceam lângă cuşca lui. De acolo, Azor mă privea plecând şi nu ştiam daca e trist că s-a întors la cuşca lui sau e trist pentru că rămâne singur. Aşa că peste câteva zile, îl scoteam iar la plimbare. Iar Azor se comporta la fel de fiecare dată.
Îmi amintesc serile de vară, când se lăsa răcoarea şi mă strângeam cu copiii de prin sat. Şi ne jucam şi alergam şi făceam toate pocinogurile posibile. Ieşeau femeile la gard şi ţipau după noi, dar noi aveam picioarele mult mai iuţi pe vremurile acelea.
Prin sat se cunoştea toată lumea, însă în perioada vacanţelor apăreau feţe noi. Iar atunci erai supus unui adevărat interogatoriu. A cui eşti tu? A cui e maică-ta? Câţi ani ai? Unde staţi? Ce mai face bunică-ta? La voi se prinde bine TVR-ul? I-au ieşit bunică-tii roşiile anul ăsta? A cui ziceai că eşti?
No comments:
Post a Comment