Ce gust are libertatea?

Multă vreme am crezut că libertatea este un lucru pentru care trebuie să te lupţi cu o forţă grandioasă. Şi, odată dobândită, aceasta rămâne mereu la tine.
Tot văzând lucrurile din perspectiva aceasta, ajunsesem să cred că nu poţi fi niciodată liber, indiferent de demonii cu care te confrunţi. Zilele trecute însă, am dezlegat misterul. Libertatea, precum fericirea, nu sunt lucruri care odată câştigate rămân la tine de-a pururi. Nu. Din momentul în care ai început să tânjeşti după libertate, ai de răspuns la o întrebare importantă: sunt dispus să fiu liber?
Dacă răspunzi afirmativ la întrebarea aceasta, atunci e cazul să fii în continuare sincer cu tine şi să recunoşti că te vei afla într-o continuă luptă pentru libertate. Personal, pasul ăsta mi se pare extraordinar de greu de făcut. Pe lângă eşecurile şi dezamăgirile adunate peste ani, trebuie să te lupţi şi cu toate ideile insuflate încă de copil. Păi, să luăm de exemplu basmul. Toate poveştile se termină cu bine, iar fericirea şi iubirea personajelor principale dăinuie până la sfârşitul zilelor acestora. Vai, şi ce greu e să te lupţi cu eternitatea poverii unei iubiri de neţărmuit!
Prin urmare libertatea se câştigă în fărâme mici pe care le savurezi şi care te fac să lupţi în continuare pentru altele. Dacă vrei sau dacă poţi.
Am fost învăţaţi să căutăm absolutul în toate. În iubire, în fericire, şi dacă le menţionez pe acestea, libertatea se poate include în ambele. Căci nu există iubire sau fericire fără libertate. Dar ce înseamnă să fii liber? De ce simţim nevoia să măsurăm libertatea?
Pentru mine să fii liber înseamnă să fii dispus să iei decizii de unul singur şi să suporţi consecinţele acestora. Ca prim înţeles, libertatea înseamnă responsabilitate. Îmi amintesc prima dată când am simţit gustul libertăţii. Îmi amintesc prima dată când a trebuit să iau o decizie de una singură. Am făcut-o aproape inconştient. Cumva gândindu-mă că mai era o forţă care veghea deasupra-mi şi dacă lucrurile ar fi decurs rău sau bine, asta ar fi ţinut doar de aprobarea acesteia. Îmi amintesc primele dezamăgiri, primele învingeri, primele sentimente de deznădejde, de insuficienţă, de agonie în faţa unui pariu pierdut cu soarta. Dar îmi amintesc şi primele reuşite, primele medalii câştigate în cursa cu experienţa, de momentele în care tot ce simţeam în suflet erau nori bleu pufoşi pe un cer de vară pe înserat. Îmi amintesc liniştea după fiecare evaluare a pierderilor/ câştigurilor, îmi amintesc tumultul fiecărei seri de vară irosite şi dulceaţa dimineţilor de toamnă când nu eram nevoită să ies din casă.
Da. Am gustat adesea libertatea. Uneori am câştigat-o cu uşurinţă, alteori nu.
Însă ori de câte ori mi-e dor de ea şi pare prea greu de atins, îmi amintesc vegetaţia din jurul unui lac. Îmi amintesc că tot acolo se află iepuri de câmp, păuni şi ponei. Inchid ochii şi aud cântecul broaştelor şi-mi amintesc de puiul de căprioară ce doarme liniştit în culcuşul lui. Şi pentru o clipă, uit tot ce mă ţintuieşte la pământ, şi plutesc spre un apus cald de vară târzie, când aerul miroase a fân şi puterile-mi sunt nelimitate.