El Principe azul

Am şi eu un cusur. Îmi plac poveştile cu final fericit.
Făt Frumos, Prince Charming, Principe Azul sau oricum vreţi să-l numiţi, trebuie că se simte tare încolţit. Spun asta nu pentru că am întâlnit femei disperate să se mărite, ci pentru că am întâlnit femei care nu ştiu ce vor, care ar vrea să fie în mai multe locuri deodată, care se înfruntă zi de zi cu rămăşiţele mişcării feministe şi s-au trezit brusc că trebuie să fie şi femei şi bărbaţi, iar în acelasi timp şi feministe. Ce zic eu, trebuie?! Nu le obligă nimeni, însă societatea de astăzi te critică şi dacă te măriţi din dragoste şi naşti copii şi dacă te măriţi din motive financiare.
Însă ce mă scoate din minţi e că trebuie să demonstrezi că te înscrii cu succes în măcar una dintre cele trei categorii menţionate mai sus. Şi atunci se adună frustrările şi când ţipătul instinctelor se amestecă cu cel al 'eliberării de sub dominaţia masculină', ei bine, Houston, we have a problem!
Încă de mici, suntem încurajaţi să credem în poveşti şi în finaluri fericite, să credem că dacă suntem buni cu cei din jur, vom fi răsplătiţi pentru asta, să credem că timpul le vindecă pe toate etc.
Ei bine, şi imaginea de sus unde se încadrează?
Cum de mai sunt oameni îndeajuns de curajoşi să facă asta (mă refer la cei care iau în mod responsabil o astfel de decizie)? Cum reuşesc să facă faţă bărbaţii de astăzi, speriaţi, confuzi şi lejer emancipaţi de sub fustele mamelor, unor femei şi mai confuze, şi mai speriate şi mult prea emancipate?