Atunci când am ieşit pe uşa fabricii, împachetat într-o cutie argintie, eram pregătit să faţă schimbărilor de fus orar şi cumpenelor dintre ani. Multă vreme am stat pe întuneric. Într-o zi nişte mâini calde m-au aşezat într-o vitrină. Aici mi-am făcut mulţi prieteni. Ne întreceam în ticăieli şi timpi câştigaţi. Ne cunoşteam povestea fiecăruia. Din când în când, unii plecau din vitrină, dar erau repede înlocuiţi de alţii. Astfel, nu ne plictiseam. Aflam poveşti noi şi ne gândeam cu mândrie la cei care plecaseră.
Apoi, într-o seară, am fost aşezat pe o încheietură de mână. Am auzit apoi un zornăit, şi până să-mi iau la revedere de la prietenii mei, eram din nou aşezat în cutia mea argintie.
După un drum lung, am fost aşezat pe o noptieră. În fiecare zi, la ora 7 şi 3 secunde dimineaţa, eram aşezat pe o încheietură şi scos de abia seara, pe la 10 si 10 secunde.
După 8760 de ore am simţit cum mă cuprinde o toropeală. M-am luptat mult, însă într-o zi am rămas neclintit. Nu ştiu cât timp am petrecut aşa, ori ce tratament mi-a fost administrat, dar m-am trezit buimac la ora 12 si 22 de minute si 23 de secunde.
Eram fericit că puteam să ticăiesc din nou. La început nu am realizat urgia ce se abătuse asupra mea. Mă gândeam că eram slăbit. Altfel nu-mi puteam explica de ce toate cele trei limbi mergeau invers. M-am încurajat, spunându-mi că este ceva trecător. Însă efectele devastatoare ale tratamentului nici acum nu au dispărut. Aşa că îmi petrec zilele stând pe noptieră. Şi aştept. O poveste bună. Un prieten. Un nou ticăit. Un nou sens.
No comments:
Post a Comment