Ce gust are libertatea?

Multă vreme am crezut că libertatea este un lucru pentru care trebuie să te lupţi cu o forţă grandioasă. Şi, odată dobândită, aceasta rămâne mereu la tine.
Tot văzând lucrurile din perspectiva aceasta, ajunsesem să cred că nu poţi fi niciodată liber, indiferent de demonii cu care te confrunţi. Zilele trecute însă, am dezlegat misterul. Libertatea, precum fericirea, nu sunt lucruri care odată câştigate rămân la tine de-a pururi. Nu. Din momentul în care ai început să tânjeşti după libertate, ai de răspuns la o întrebare importantă: sunt dispus să fiu liber?
Dacă răspunzi afirmativ la întrebarea aceasta, atunci e cazul să fii în continuare sincer cu tine şi să recunoşti că te vei afla într-o continuă luptă pentru libertate. Personal, pasul ăsta mi se pare extraordinar de greu de făcut. Pe lângă eşecurile şi dezamăgirile adunate peste ani, trebuie să te lupţi şi cu toate ideile insuflate încă de copil. Păi, să luăm de exemplu basmul. Toate poveştile se termină cu bine, iar fericirea şi iubirea personajelor principale dăinuie până la sfârşitul zilelor acestora. Vai, şi ce greu e să te lupţi cu eternitatea poverii unei iubiri de neţărmuit!
Prin urmare libertatea se câştigă în fărâme mici pe care le savurezi şi care te fac să lupţi în continuare pentru altele. Dacă vrei sau dacă poţi.
Am fost învăţaţi să căutăm absolutul în toate. În iubire, în fericire, şi dacă le menţionez pe acestea, libertatea se poate include în ambele. Căci nu există iubire sau fericire fără libertate. Dar ce înseamnă să fii liber? De ce simţim nevoia să măsurăm libertatea?
Pentru mine să fii liber înseamnă să fii dispus să iei decizii de unul singur şi să suporţi consecinţele acestora. Ca prim înţeles, libertatea înseamnă responsabilitate. Îmi amintesc prima dată când am simţit gustul libertăţii. Îmi amintesc prima dată când a trebuit să iau o decizie de una singură. Am făcut-o aproape inconştient. Cumva gândindu-mă că mai era o forţă care veghea deasupra-mi şi dacă lucrurile ar fi decurs rău sau bine, asta ar fi ţinut doar de aprobarea acesteia. Îmi amintesc primele dezamăgiri, primele învingeri, primele sentimente de deznădejde, de insuficienţă, de agonie în faţa unui pariu pierdut cu soarta. Dar îmi amintesc şi primele reuşite, primele medalii câştigate în cursa cu experienţa, de momentele în care tot ce simţeam în suflet erau nori bleu pufoşi pe un cer de vară pe înserat. Îmi amintesc liniştea după fiecare evaluare a pierderilor/ câştigurilor, îmi amintesc tumultul fiecărei seri de vară irosite şi dulceaţa dimineţilor de toamnă când nu eram nevoită să ies din casă.
Da. Am gustat adesea libertatea. Uneori am câştigat-o cu uşurinţă, alteori nu.
Însă ori de câte ori mi-e dor de ea şi pare prea greu de atins, îmi amintesc vegetaţia din jurul unui lac. Îmi amintesc că tot acolo se află iepuri de câmp, păuni şi ponei. Inchid ochii şi aud cântecul broaştelor şi-mi amintesc de puiul de căprioară ce doarme liniştit în culcuşul lui. Şi pentru o clipă, uit tot ce mă ţintuieşte la pământ, şi plutesc spre un apus cald de vară târzie, când aerul miroase a fân şi puterile-mi sunt nelimitate.

Spune-mi că mă cauţi

Lasă-mi foi de vise pe cer,
Lasă-mi picături de rouă pe preş,
Lasă-mi zile de mister
Şi senzaţia că nu voi mai da greş.

Trimite-mi răsărituri în vis,
Trimite-mi frezii în mai,
Trimite-mi tot ce mi-ai promis
Şi sunet de doină la nai.

Arată-mi cărările pe care păşeşti,
Arată-mi un zâmbet de primăvară,
Arată-mi tot ce-ţi doreşti
Şi cântă-mi la vioară.

Spune-mi că mă cauţi de mult,
Spune-mi că n-ai să te opreşti,
Spune-mi că visu-mi nu-i slut
Şi e tot ce-ţi doreşti.

Mas alla de los suenos

Nu cred în destin. Nu cred că suntem duşi către un punct precum nişte vite mânate din spate. De asemenea, nu cred că dispărem întru totul atunci când murim. Ceva se întâmplă cu tot ce am simţit, cu tot ce am visat pe parcursul vieţii.
Nu vreau să transform ce vreau să spun într-un discurs ezoteric, dar cred în puterea simţurilor.
Hei, e aşa cum se spune: Mai devreme sau mai târziu vom afla adevărul!

Creionela

Creionela e ţara creioanelor. Creioane simple, creioane cu gumă, creioane colorate, dar în niciun caz creioane cu mină. Creioanele cu mină nu sunt creioane. Ele sunt simple imitaţii ale frumuseţii unui creion. Şi ca orice imitaţie, ele nu merită băgate în seamă.
Creionela e o ţară frumoasă datorită cartierelor de hârtie.
În cartierul de hârtie creponată locuiesc creioanele cu gumă. În cartierele de hârtie colorată locuiesc celelalte creioane. Însă criteriile pe care sunt împărţite cartierele nu au legătură cu poziţia socială. Nu. În Creionela niciun creion nu e tratat diferit faţă de altul. Singurul motiv pentru care creioanele cu gumă locuiesc într-un cartier diferit se datorează faptului că aşa este mult mai usor să găseşti un creion cu gumă atunci când ai nevoie să ştergi eventualele însemnări nedorite de pe hârtie.
Creioanele nu se dau în vânt după mişcare, dar ori de câte ori au nevoie să ajungă urgent într-un loc, se aşează cu vârful pe o agrafă şi ajung imediat la destinaţie.
Prietenii cei mai buni ai creioanelor sunt paharele de plastic. Deşi se întâlnesc rar, atât creioanele, cât şi paharele de plastic insistă să-şi petreacă concediul împreună.
Despre duşmani, ei bine, nu vă pot povesti nimic. Creionela e o ţară cu locuitori paşnici, iubitori de frumos şi dornici mereu de noi prieteni.

Topo Gigio

http://www.youtube.com/watch?v=5AFasYNOifk

Sunt zile în care îmi permit să fiu pe de-a-ntregul copil.
În astfel de zile pictez, ascult muzică jazz şi revad pentru a nu ştiu câta oară desenele animat preferat (Mulan).
De asemenea, îmi permit să cred în toate dorinţele mele.
E frumos să ştii că te poţi întoarce oricând vrei la centrul personalităţii tale, acel miez care odată cu trecerea timpului a fost acoperit cu diverse foiţe, albe, albastre, gri, roz şi roşii.
Nu aş putea să-mi văd mai departe de drum fără niciuna dintre aceste foiţe. M-au ajutat să cresc şi să devin cine sunt acum. Însă nu pot să neg că fără miezul acesta dulce, n-aş fi putut niciodată să le colorez şi să le port cu mândrie.

Hasta manana, si Dios quiere
Que descansen bien
Llego la hora
De acostarse y sonar tambien
Porque manana sera otra dia
Y hay que vivirlo con alegria!

El Principe azul

Am şi eu un cusur. Îmi plac poveştile cu final fericit.
Făt Frumos, Prince Charming, Principe Azul sau oricum vreţi să-l numiţi, trebuie că se simte tare încolţit. Spun asta nu pentru că am întâlnit femei disperate să se mărite, ci pentru că am întâlnit femei care nu ştiu ce vor, care ar vrea să fie în mai multe locuri deodată, care se înfruntă zi de zi cu rămăşiţele mişcării feministe şi s-au trezit brusc că trebuie să fie şi femei şi bărbaţi, iar în acelasi timp şi feministe. Ce zic eu, trebuie?! Nu le obligă nimeni, însă societatea de astăzi te critică şi dacă te măriţi din dragoste şi naşti copii şi dacă te măriţi din motive financiare.
Însă ce mă scoate din minţi e că trebuie să demonstrezi că te înscrii cu succes în măcar una dintre cele trei categorii menţionate mai sus. Şi atunci se adună frustrările şi când ţipătul instinctelor se amestecă cu cel al 'eliberării de sub dominaţia masculină', ei bine, Houston, we have a problem!
Încă de mici, suntem încurajaţi să credem în poveşti şi în finaluri fericite, să credem că dacă suntem buni cu cei din jur, vom fi răsplătiţi pentru asta, să credem că timpul le vindecă pe toate etc.
Ei bine, şi imaginea de sus unde se încadrează?
Cum de mai sunt oameni îndeajuns de curajoşi să facă asta (mă refer la cei care iau în mod responsabil o astfel de decizie)? Cum reuşesc să facă faţă bărbaţii de astăzi, speriaţi, confuzi şi lejer emancipaţi de sub fustele mamelor, unor femei şi mai confuze, şi mai speriate şi mult prea emancipate?

Maree

Mi-e sufletul plecat în vacanţă,
Nisipul mă zgârâie în talpă,
Un vis devreme apus
într-o sticlă cu dop stă ascuns.

Şi tot ce am eu poartă un nume
Şi am învăţat arta negoţului,
Dar am uitat de astă lume
Şi de dorul drăguţului.

Mi-e dor de-o lună plină pe cer
Când stelele clipesc nemângâiate
Când toate relele-s uitate,
Iar eu nu ştiu ce mai pierd.

Şi-undeva pe mare e iarnă,
Şi miroase a Crăciun şi a fericire,
Plutesc în aer clipe de iubire
Şi şoapte eterne de taină.

Iar în vis suntem mereu tineri
Şi-mpărţim aceleaşi cuvinte
Spune-mi, clipele de ieri
Ţi le mai aduci aminte?

The pursuit of happiness

Până la urmă care e scopul vieţii?
Pentru ce trăim?
Ce ne motivează să facem faţă zilelor îngrozitoare?
Mă întreb adesea asta. De ce? Cum? Pentru ce?
Le suportăm în speranţa că, pe partea cealaltă, există acel copac pictat de noi într-un vis dintr-o noapte de vară.
În unele zile mă simt părăsită de puteri, de speranţă, de optimism, dar apoi îmi amintesc de momentele fericite trăite şi ştiu că vor veni altele la fel sau mai fericite. Şi atunci realizez că merită aşteptarea.
Da! Nu mă dau bătută.