Îmi amintesc prima dată când mi-au căzut ochii pe Poveşti. Povestiri. Amintiri. Am luat-o în grabă din bibliotecă şi am citit pe nerăsuflate Capra cu trei iezi şi Harap Alb. Însă, n-am binevoit să parcurg şi Amintirile. Pluteam prin casă sperând să gasesc o furnică sau o albină pentru a avea puteri magice la discreţie, când m-a oprit mama. Eram hotărâtă să pun cartea pe raft, moment în care mama m-a întrebat dacă mi-au plăcut Amintirile. I-am răspuns că nu le-am citit şi că urmează să-mi îndrept într-o zi atenţia spre ele. M-a întors din drum, spunându-mi că e o lectură pe care nu trebuie s-o ratez.
Cum era de aşteptat, Amintirile m-au prins. De multe ori, ca oricare alt copil, aveam impresia că eu sunt sub pielea personajului Nică. Şi fiindcă, mai mereu făceam trăznăi, nici nu era greu să mă simt astfel.
Uneori, am înca impresia că acea parte din Nică nu a plecat din fiinţa mea.
Ieşi, copile cu părul bălai, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea. Şi vremea se îndrepta după râsul meu căci ştia cu cine are de-a face.
No comments:
Post a Comment