Mărturisire

Viaţa e ca o cană cu ceai de caramel. Mirosul te încântă şi eşti pregătit oricând să sorbi din binecuvântata licoare, însă trebuie să ştii când să-ţi alegi momentul.
Dacă eşti mai lacom, vei crede că o mică sorbitură nu-ţi va dăuna în niciun fel. Şi ce dacă ceaiul e fierbinte? Doar te-ai mai fript de atâtea ori până acum!
Iar dacă eşti mai cumpătat, preferi să aştepţi. Însă, uneori, licoarea îşi pierde din savoare dacă e lăsată să se răcească prea mult.
Şi atunci?
Îmi plac căile de mijloc. M-am încăpăţânat de multe ori să le aleg. Şi am plătit, uneori, pentru încăpăţânarea mea. Căci, odată cu această cale, rişti să rămâi blocat. Şi te zbaţi precum un peşte la mal. Iar tocmai când ultima zvâcnire te face să crezi că ţi-ai ales singur deznodământul, observi că lucrul total opus celui ales de tine ţi se întâmplă. Şi rişti chiar şi un final fericit.
Aş vrea să existe formule matematice pentru singurătate şi dezamăgiri. De aceea mi-a displăcut dintotdeauna matematica. Oricât de utilă ni se tot milita că este, nici astăzi nu mă simt avantajată într-un fel pentru că ştiu valoarea lui pi. Triunghiurile isoscel nu m-au îmbrăţişat niciodată la nevoie. Cât despre Teoria lui Pitagora, aceasta nu se poate aplica triunghiului vieţii.
Ei bine, mărturisesc. Sunt un suflet brav, dar speriat. Am visele cele mai măreţe, însă picioarele îmi sunt bine înfipte în pământ. Dăruiesc afecţiune, frumos deghizată în litere brodate. Am urât, dar niciodată n-am iubit mai mult.