You should probably call in ugly

De fiecare dată când mă găsesc în preajma alor mei, am impresia că o poartă mică şi încrustată din lemn se deschide către un tărâm minunat.
Timpul se opreşte pentru mine, mai ales atunci când unul dintre ei are chef de povestit. Şi cum asta se întâmplă des, mă bucur de fiecare povestire în parte.
De când m-am mutat de la ai mei, preţuiesc mai mult poveştile lor. Şi mă trezesc folosind expresii din întâmplările povestite de ei. Şi cum de cele mai multe ori aceste expresii sunt foarte haioase, i-am numit pe ai mei clasici în viaţă.
De pildă, aseară ne-am strâns cu toţii în jurul tatei, care îşi amintea o perioadă mai gri din viaţa lui. Şi-o aminteşte mai mereu. Poate ăsta e felul lui de a-şi reaminti că acum e bine.
Personajul principal din povestirea de aseară este un tip de vârstă mijlocie. Zglobiu din fire, i-a lăsat şefului de tură un bilet prin care îi motiva absenţa de la locul de muncă în ziua respectivă: decepţie în dragoste.
Când m-am întors acasă, m-am gândit mult la asta. De ce nu am putea oare să ne luăm, din când în când, câte o zi liberă din motivul cel mai stupid (pentru alţii)?
De exemplu, dacă pe 28 iunie îmi este un dor teribil de mare, de ce să mă ascund? Sau să mint că m-a lovit o boală ce mă ţintuieşte la pat?
În ultima vreme am fost forţată să renunţ la atât de multe vise încât ţin cu disperare să mă agăţ de ultima fărâmă de libertate. De orice fel.