Decizia de a mă muta în Bucureşti a fost luată într-o zi de vară. La geamul meu parcau în fiecare seară doi nori negri urâcioşi. Trecutul şi Fantomaticul. Mă obişnuisem cu ei. Ştiam că vor fi mereu acolo.
Însă într-o zi a trebuit să aleg între a fi optimistă sau masochistă. Mi-a fost atât de greu să mă decid pentru prima variantă. Cumva, aşteptam un semn, ceva, să mă facă să mă răzgândesc şi să continuu a umbla sub nori negri.
Mi-aduc şi acum aminte duminica aceea în care am încărcat un sfert din avere în maşina surorii mele. Şi am plecat.
Îmi părea un simplu drum spre Bucureşti. Până când, la Medgidia, m-am întâlnit cu Fantomaticul. Atunci am înţeles. Încerca din răsputeri să mă asigure că fără prezenţa lui nu voi mai privi cu plăcere un răsărit de soare.
Odată ajunsă aici, mi-a trebuit mult să mă obişnuiesc cu absenţa norilor. De orice fel. Vroiam să mă plâng de ceva, dar nu găseam de ce.
Apoi am devenit nostalgică şi nesigură, tânjind un pic după Trecut.
Nu ştiu când sau cum am ieşit din nou din carapace şi m-am apucat de numărat fiole de lumină dintr-un tavan de teatru. 88. Atâtea mi-au ieşit.
Curând după asta am găsit o Bombiţă. În prima zi, am admirat-o.
A doua zi, i-am zâmbit.
A treia zi, am fost tristă când n-am găsit-o la locul ştiut.
Iar azi... Ei bine, azi, am îndrăznit. M-am apropiat uşor de ea. Şi ea, văzându-mă, s-a pregătit de poză.
Fieţelul meu fantastic e alb!
În cinstea ta, maestre, pentru că ai lăsat în urmă nori de poveste, nori de iubire, nori de speranţă, nori de neîncetată căutare!
No comments:
Post a Comment