Casă nouă

Azi mi-a venit în vizită un prieten drag. Deşi vremea nu a fost însorită, ne-am bucurat că cel puţin nu a plouat.
Am ajuns la un mall şi mi-am reamintit de ce le urăsc atât de mult. Apoi am vizitat grădina botanică. La aproximativ 100 de paşi de la intrare, ciripitul păsărelelor te transpune într-o altă lume. Ca aproape orice lucru în România: are potenţial, însă nimeni nu-l fructifică.
Am aflat că anime înseamnă desene animate. Şi asta pentru că era un festival japonez în plină desfăşurare. Se plimbau multe fete în chimonouri. Iar sushi trona peste tot.
Apoi, în plimbare, am găsit o sursă inspiraţională.
Mă mut....:)
Am găsit locuinţa perfectă. Ce-i drept nu voi avea prea mult loc pentru pantofi, dar reuşesc eu cumva să rezolv şi problema asta.

You should probably call in ugly

De fiecare dată când mă găsesc în preajma alor mei, am impresia că o poartă mică şi încrustată din lemn se deschide către un tărâm minunat.
Timpul se opreşte pentru mine, mai ales atunci când unul dintre ei are chef de povestit. Şi cum asta se întâmplă des, mă bucur de fiecare povestire în parte.
De când m-am mutat de la ai mei, preţuiesc mai mult poveştile lor. Şi mă trezesc folosind expresii din întâmplările povestite de ei. Şi cum de cele mai multe ori aceste expresii sunt foarte haioase, i-am numit pe ai mei clasici în viaţă.
De pildă, aseară ne-am strâns cu toţii în jurul tatei, care îşi amintea o perioadă mai gri din viaţa lui. Şi-o aminteşte mai mereu. Poate ăsta e felul lui de a-şi reaminti că acum e bine.
Personajul principal din povestirea de aseară este un tip de vârstă mijlocie. Zglobiu din fire, i-a lăsat şefului de tură un bilet prin care îi motiva absenţa de la locul de muncă în ziua respectivă: decepţie în dragoste.
Când m-am întors acasă, m-am gândit mult la asta. De ce nu am putea oare să ne luăm, din când în când, câte o zi liberă din motivul cel mai stupid (pentru alţii)?
De exemplu, dacă pe 28 iunie îmi este un dor teribil de mare, de ce să mă ascund? Sau să mint că m-a lovit o boală ce mă ţintuieşte la pat?
În ultima vreme am fost forţată să renunţ la atât de multe vise încât ţin cu disperare să mă agăţ de ultima fărâmă de libertate. De orice fel.

Sufletul meu e o carte de poveşti

Am învăţat să visez de la tine, floare de cireş. Tu ai fost prima adiere de inspiraţie din viaţa mea. Îmi amintesc şi acum mirosul tău. Era primăvară târzie, iar eu eram în sufragerie, aşteptându-mi iubitul. Iar atunci când el nu a apărut, mireasma ta m-a dus departe, pe tărâmul poveştilor.
Mi-ai fost călăuză şi prietenă de încredere. Împreună am străbătut atâtea tărâmuri. M-ai învăţat să zbor tocmai atunci când mă obişnuisem să mă târăsc. Iar azi pot să mă uit în urmă cu mândrie, fără regrete, fără suspine, fără ură. Mi-ai arătat că sufletul meu e o fântână nesfârşită de speranţă şi iubire.
Only you can hear my soul

No more tears in heaven

Se spune că dacă nu ierţi şi ţii ura în tine, aceasta se va întoarce împotriva ta.
Nimic mai adevărat!
Însă nimeni nu te poate ajuta să ierţi. Vor fi momente în care vei crede că ai iertat, că sufletul ţi-e liber, în sfârşit. Dar uneori fantomele propriilor noastre sentimente pot fi atât de înşelătoare, atât de parşive. Gândindu-mă la ele îmi doresc să existe cu adevărat echipa Ghost Busters.
Permiteţi-mi doar un mic sfat:
Nu ocoliţi, ci înfruntaţi-vă fantomele!

The Hunchback of Notre Dame

- Don't mind us! We are only made of stone.
We just thought that you were made of something stronger...

Mărturisire

Viaţa e ca o cană cu ceai de caramel. Mirosul te încântă şi eşti pregătit oricând să sorbi din binecuvântata licoare, însă trebuie să ştii când să-ţi alegi momentul.
Dacă eşti mai lacom, vei crede că o mică sorbitură nu-ţi va dăuna în niciun fel. Şi ce dacă ceaiul e fierbinte? Doar te-ai mai fript de atâtea ori până acum!
Iar dacă eşti mai cumpătat, preferi să aştepţi. Însă, uneori, licoarea îşi pierde din savoare dacă e lăsată să se răcească prea mult.
Şi atunci?
Îmi plac căile de mijloc. M-am încăpăţânat de multe ori să le aleg. Şi am plătit, uneori, pentru încăpăţânarea mea. Căci, odată cu această cale, rişti să rămâi blocat. Şi te zbaţi precum un peşte la mal. Iar tocmai când ultima zvâcnire te face să crezi că ţi-ai ales singur deznodământul, observi că lucrul total opus celui ales de tine ţi se întâmplă. Şi rişti chiar şi un final fericit.
Aş vrea să existe formule matematice pentru singurătate şi dezamăgiri. De aceea mi-a displăcut dintotdeauna matematica. Oricât de utilă ni se tot milita că este, nici astăzi nu mă simt avantajată într-un fel pentru că ştiu valoarea lui pi. Triunghiurile isoscel nu m-au îmbrăţişat niciodată la nevoie. Cât despre Teoria lui Pitagora, aceasta nu se poate aplica triunghiului vieţii.
Ei bine, mărturisesc. Sunt un suflet brav, dar speriat. Am visele cele mai măreţe, însă picioarele îmi sunt bine înfipte în pământ. Dăruiesc afecţiune, frumos deghizată în litere brodate. Am urât, dar niciodată n-am iubit mai mult.

Amintiri din copilărie

Îmi amintesc prima dată când mi-au căzut ochii pe Poveşti. Povestiri. Amintiri. Am luat-o în grabă din bibliotecă şi am citit pe nerăsuflate Capra cu trei iezi şi Harap Alb. Însă, n-am binevoit să parcurg şi Amintirile. Pluteam prin casă sperând să gasesc o furnică sau o albină pentru a avea puteri magice la discreţie, când m-a oprit mama. Eram hotărâtă să pun cartea pe raft, moment în care mama m-a întrebat dacă mi-au plăcut Amintirile. I-am răspuns că nu le-am citit şi că urmează să-mi îndrept într-o zi atenţia spre ele. M-a întors din drum, spunându-mi că e o lectură pe care nu trebuie s-o ratez.
Cum era de aşteptat, Amintirile m-au prins. De multe ori, ca oricare alt copil, aveam impresia că eu sunt sub pielea personajului Nică. Şi fiindcă, mai mereu făceam trăznăi, nici nu era greu să mă simt astfel.
Uneori, am înca impresia că acea parte din Nică nu a plecat din fiinţa mea.
Ieşi, copile cu părul bălai, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea. Şi vremea se îndrepta după râsul meu căci ştia cu cine are de-a face.

All I have to do is dream

Azi plec acasă. Mă duc să petrec Paştele cu ai mei. Ca de fiecare dată, în preajma sărbătorilor am impresia că toate în corpul meu se opresc şi doar inima e cea care funcţionează. Şi bate, şi bate.
Mi-e inima de doruri plină!

Habibi, ya nour el ain,
Ya saakin khayali.