Buburuza nevolnică

Plouă. Plouă de trei ani şi ceva. Am urcat pe un fir de iarbă mov şi am rămas acolo, sus, privind printre pânze de păianjen şi picături de rouă. Din când în când, vântul puternic abătut asupra ierbii mai că mă dărâmă. Noaptea, în schimb, toată lumea este a mea. Stelele se aprind pentru mine, iar mirosul de lăcrămioare mi-e pernă. Când visez, punctele negre de pe spate se aprind şi licuricii se adună şi dănţuiesc în jurul meu. Apoi, plecăm în zbor deasupra lacului din pădurea albastră. Acolo nu plouă niciodată, iar florile au un parfum de neuitat. De fiecare dată, iepurii ne ies în întâmpinare şi ne povestesc despre concursurile de gătit pe care le organizează. Ne aşează, apoi, la mese de cleştar şi ne servesc cu ceai de iasomie. Şi sorbim cu toţii, tăcuţi şi zâmbitori. De abia după golirea ceştilor, unul dintre iepuri ia cuvântul şi ne sfătuieşte cum să ne ferim de lupul cel viclean, de bufniţa răutăcioasă şi de cârtiţa invidioasă. Când zorii ne mângâie genele, plecăm în zbor înapoi. Licuricii mă conduc până la firul meu de iarbă şi apoi îşi văd de drumul lor. Mă aşez pe vârf. Picătura de rouă alunecă alene peste aripile mele. Privesc către lac. Pânza de păianjen adie în vânt. Mi se face somn, dar tocmai când să închid ochii văd, în departare, o urechiuşă de iepure. Se mişcă şi se tot mişcă. Şi parcă de aici, de pe vârful ierbii, îi pot întrezării năsucul fremătând. Zâmbesc. Sunt o buburuză nevolnică. Dar nu sunt o buburuză nevolnică singură.