Dream on, dream until your dreams come true

Uneori sunt momente în viaţă când ai impresia că totul e spinos. Prezentul, viitorul, reacţiile celor din jur, reacţiile tale, alegerile pe care le-ai făcut şi care te-au adus pe cărările pe care le străbaţi acum.
Nu e niciodată un moment potrivit să faci un bilanţ sau mai bine zis, acest bilanţ nu e de dorit. Poate pentru că un asemenea bilanţ te-ar aduce la concluzia că indiferent de opţiunea pe care ai ales-o, ai pierdut ceva pe drum.
Mie mi-a fost cel mai greu să accept asta cu pierdutul. Am fost multă vreme convinsă că e îndeajuns să iei decizia corectă şi de acolo restul nu mai contează. Sau mai bine zis, totul va merge de la sine. Şi lucrurile vor merge pe făgaşul normal. Ei bine, cu normalul am avut alte probleme. Mă raportam la un normal pe care îl lăsasem în trecut, tot acolo unde luasem şi decizia, iar acel normal nu se mai putea aplica situaţiei noi în care mă gaseam.
După ce am înţeles asta, a trebuit să accept că am pierdut. Vai, cât de mult timp mi-a luat!
E atât de greu să recunoşti faţă de tine că ai pierdut. Gustul amar rămâne cu tine, chiar şi atunci când ai parte de perioade dese de ceva dulce.
Apoi, a venit o vreme în care mă învinovăţeam pentru că nu aveam parte de normalul pe care mi l-am închipuit dintotdeauna pentru mine. Iar imediat după asta i-am urât pe cei care păreau să aibă parte de normalul meu. Mi se părea inadmisibil, mai ales pentru că ei nu trecuseră prin botezul cu flăcări de care avusesem eu parte. Ah, povara de a lua decizia corectă!
După ani şi ani de chin, am înţeles că e esenţial să mă iert în primul rând pe mine. Am înteles că nu e cazul să mă simt vinovată pentru visele mele. Am înteles inutilitatea de a avea un normal acceptat de alţii. Am înţeles că e mai bine să laşi amintirile dureroase să curgă pe râu în aval.

You got to lose to know how to win!