De ce iubim ursuleţii?

Mi-amintesc şi acum gentuţa pe care o purtam mândră atunci când plecam la grădiniţă.
Nu era orice fel de gentuţă, era gentuţa unui copil neastâmpărat, vesel şi visător.
Îmi amintesc cum mi-o treceam peste un umăr şi plecam la vale, înspre grădi. Era mov. Un mov de culoarea prunei coapte. De pe ea îmi făcea cu mana un ursuleţ ce purta pe spate un ghiozdan albastru.
În fiecare dimineaţă, după ce mama îmi pregătea cele necesare, plecam să mă întâlnesc cu ceilalţi copii şi să petrecem clipe de neuitat împreună, jucându-ne. Construiam blocuri, ne jucam cu diverse jucării, mâncam lipici şi învăţam cum să-l pronunţăm cât mai bine pe R. Din când în când, eram provocaţi la câte o discuţie. Ce e mama? Ce e tata? Ce vrei să te faci când ai să fii mare?
Îmi amintesc şi acum cum ascultam cu gurile căscate în timp ce un coleg povestea despre maestrele călătorii ale tatălui său prin ţări îndepărtate. Curând după asta aveam să învăţ cuvântul oceanist. Parcă îl văd cum stătea în picioare, pe rândul de la fereastră, şi ne povestea ce bomboane adusese tatăl lui din Mongolia. Mongolia? Uau, noi nici nu puteam rosti corect Mongolia. Şi după ce ne chinuiam de câteva ori să pronunţăm măreţul cuvânt, ne dădeam bătuţi poftind la minunatele şi gustoasele dulciuri. Dulciuri. Ce cuvânt! Literele capătă forţă şi parcă în niciun altul nu sunt rostite cu mai multă bucurie.
De asemenea, mi-amintesc cum la cerinţa educatoarei fiecare părinte era obligat să cumpere o jucărie şi s-o aducă la grădiniţă. Am plecat cu mama la cumpărături şi ne-am întors cu un ursuleţ. Mi-a fost drag de el din clipa în care l-am zărit. A doua zi l-am dus mândră la grădiniţă şi rar erau momentele când, fiind lăsaţi să ne jucăm, îl împărţeam cu altcineva.
Când m-am facut mare şi a venit toamna, am intrat în clasa întăi. A fost frumoasă prima zi. Am citit literele scrise frumos cu creta pe tablă (tata are şi el meritul lui, doar nu a fost degeaba tipograf) şi am înţeles mesajul de întâmpinare al învăţătoarei. Însă după câteva zile mi-am amintit de ursuleţul lăsat la grădiniţă.
Războinică, precum mă ştiţi, m-am dus la educatoare şi am rugat-o să mi-l dea. Nu mi-amintesc care a fost răspunsul ei, dar a doua zi mama m-a trimis cu Sorel, crezând că poate aşa voi avea sorţi de izbândă. Sorel era mai tot timpul ostaşul de serviciu, cumva şi-a păstrat şi acum rolul ăsta.
Însă rugăminţile mele fierbinţi nu au topit inima educatoarei.
Uneori mă gândesc la asta. De ce? De ce un om care păşeşte zi de zi în lumea binecuvantată a copiilor poate să fie atât de rece? De ce poate refuza un astfel de om restituirea unei jucării?
Ursuleţul meu a rămas pe un raft, dar mă gândesc că nu a stat prea mult supărat şi stingher. Cu siguranţă vreo fetiţă a fost mai mult decât bucuroasă să-l adopte.