Îmi lipseşte lipsa de griji

Am auzit asta undeva şi mi-a plăcut tare mult. Îmi lipsesc anii din copilărie când totul era mult mai uşor, când singura grijă pe care o aveam era să nu întârzii prea mult în casă, nu de alta, dar să nu pierd şirul jocurilor ce se desfăşura în faţa blocului. Îmi lipseşte uşurinţa cu care îmi făceam prieteni. Singurul criteriu pe care aceştia trebuiau să-l îndeplinească era să fie dispuşi să-şi piardă vremea pe afară, jucând mijita, maţele încurcate, mămăliga frige, 11 pietre; fete, filme; să sară coarda sau şotronul. Acum nu mai e atât de simplu!
Îmi lipsesc emoţiile de dinaintea zilei de naştere, când mă perpeleam la gândul cadourilor. Îmi lipsesc emoţiile puternice de la început de an şcolar. Şi mai ales primele zile de şcoală, când ne duceam la şcoală cu încântare, fără frica de a fi ascultaţi şi notaţi, când toată lumea vorbea despre ce făcuseră şi nu făcuseră în vacanţa de vară, când ne alergam prin clasă şi aruncam cu cretă după noi, când profesorii erau binedispuşi şi ne povesteau întâmplări haioase, iar noi ascultam miraţi şi cu gura căscată şi nu ne puteam închipui cum biata profă de istorie fusese nevoită să facă armata pe timpul lui Ceauşescu. Îmi lipsesc sunetul de clopoţel şi râsetele pe sub bancă la ore, când ne înroşeam la faţă, iar dacă eram întrebaţi ceva, ne scuzam că ne era rău. Îmi lipsesc orele de sport, când jucam baschet şi atât profesorul, cât şi colegii se amuzau pe seama mea. Îmi lipsesc miile de vise despre ţările pe care aveam să le vizitez de îndată ce aveam să fiu pe picioarele mele. Hm, de când nu am mai folosit expresia asta!
Îmi lipsesc anii de facultate şi oraşul de la malul mării. Îmi lipsesc oamenii dragi rămaşi acolo. Îmi lipseşte marea. Îmi lipseşte vara.
Ce n-aş da să nu-mi mai lipsească nimic!

Şi crezi că nu mai ştii cum mă cheamă...

Şi până la urmă ce importanţă are numele meu? Oricum, în lumea ta, eu port alt nume. Dacă mă vei zări pe stradă, nu mă vei striga pe nume. Mă vei privi atent. Vei clipi des pentru a fi sigur că sunt aievea. Inima ta va începe să bată mai tare, însă vei ascunde asta cu un zâmbet. Apoi, vei încerca să vezi diferenţele dintre eu, cea de atunci, şi eu, cea de acum. Poate îmi vei adresa un cuvânt, doar unul singur. Iar acel cuvânt va fi numele meu. Îl vei rosti alene şi grav. Te vei opri şi apoi, ca scuturat de vânt, vei merge mai departe.

Maktub!

Nu am uitat niciodată să zbor. M-am încăpăţânat să mă prefac că pot uita, că pot trăi fericită şi fără şuierul vântului. Cum am putut uita de nori? Cum am putut uita de dragele mele înălţimi?
De azi mă întorc la tine, dragă Vânt. Mi-am deschis ochii inimii. Te-am lăsat să-mi povesteşti tot ce s-a întâmplat de când am plecat de la tine. Am ascultat cu sufletul meu zdrenţăros de atâta colb. Dar tu nu te-ai speriat. Mi-ai spus odată că mă voi întoarce la mine, la tot ce sunt şi de atâta vreme am vrut să neg. Şi azi am făcut-o. De azi ascult doar de mine şi de tine, Vântule!
Acum eşti lângă mine. Te-nvârţi în jurul meu. Mă ameţeşti. Mă cureţi de praf. Mă ridici de pe pământ. Puţin câte puţin. Apoi, mă laşi să mă descurc de una singură. Însă mă priveşti şi-mi zâmbeşti mulţumit.
Da! M-am întors la tine

Definiţia proprietăţii

Casa aceasta este a mea. Locuiesc în ea. Trăiesc în ea. Ferestrele acestea sunt ale mele. Din spatele lor pot privi marea, munţii, pescăruşii şi zâmbetul unui om singur. Camera aceasta este a mea. Înăuntrul ei îmi petrec majoritatea timpului. Iarna. Însa vara o părăsesc.
Patul acesta este al meu. El este cel ce-mi leagănă visele şi mă aduce la realitate.
Hainele acestea sunt ale mele. Îmi ţin de cald adeseori. Ţin o nucă verde în palme. Nuca este a mea. Palmele sunt ale mele. Nuca-mi alunecă din palme. Cade. A căzut. Nuca, hainele, patul, camera şi casa nu mai sunt ale mele.
Însă palmele da!

Vis de iarnă

Vreau ca mâine când mă trezesc să fie primăvară. O rază de soare să mă gâdile pe nas. Eu să strănut. El să lucească în continuare. Să mai zăbovesc niţel printre pături. Apoi, să sar din pat. Pe vârfuri. Să râd la soare căci doar am părul vâlvoi. Şi apoi să mă pregătesc să ies la plimbare. Pălăria mea albă cu boruri mari să-mi sară pe cap chiar atunci când aş ieşi pe uşă. Vreau să mă plimb o zi întreagă prin soare. Vreau să văd copaci înfrunziţi şi să miros frezii.
Vreau, vreau, vreau...

Declaraţie de dragoste unei teracote

Ştiu că orice amor se aprinde mai uşor pe lângă un foc ce trosneşte aspru. Însă, eu nu mă refer la asta.
Îmi amintesc cum mergeam cu ai mei la bunici. Ne sculam cu noaptea-n cap pentru a prinde trenul. Îmi plăcea la nebunie. În noaptea de dinaintea plecării nu dormeam deloc. Mă perpeleam la gândul c-o să ies dis-de-dimineaţă din casă şi afară avea să fie întuneric. Mi se părea un lucru fantastic să fii afară pe când e întuneric. Numai oamenii mari aveau voie să iasă noaptea din casă. Aşadar, în dimineţile acelea mă simţeam şi eu mare. De fapt, au fost singurele momente în care mă simţeam încântată să fiu mare. Am fost supărată multă vreme pentru că am crescut prea repede. Chiar şi acum mă simt, uneori, ca un copil aruncat pe o insulă a adulţilor.
Dar să revenim. Îmi amintesc cum ieşeam din bloc şi priveam cerul. Ce multe stele! După călătoria scurtă cu trenul, ajungeam la bunici. Aici, alt miraj: Teracota. Mă lipeam de ea şi priveam cu atenţie fiecare placă. Şi tot atunci gândul îmi zbura la zahăr ars. Poate de aia îmi plăcea atât de mult. Părea dulce. Iar eu sunt şi voi fi mereu îndrăgostită de lucruri dulci.
Mă dezlipeam de teracotă doar atunci când venea bunica sau bunelu' să bage lemne în foc. Încă o dragoste: Focul. Mi se păreau extraordinar de curajoşi bunicii mei. Şi asta pentru că aveau tăria să arunce lemnele în gura acelui monstru flămând şi portocaliu. Pe furiş, pe când nu erau adulţii prin jur, deschideam uşiţa la sobă şi priveam înăuntru. Eram curioasă să aflu ce se întâmplă acolo. Şi focul îşi îmbrăţişa binemeritatele lemne. La rândul lor, lemnele trosneau. Iar eu, îmbujorată, închideam iute uşiţa. Mă lipeam repede cu spatele de teracotă şi eram sigură că, dacă o să-l tratez cu spatele, monstrul cel portocaliu nu va fi interesat să mă mănânce şi pe mine.
De curând, am jucat din nou acest joc. Bătrânul monstru m-a recunoscut şi mi-a zâmbit. Ei bine, şi pentru asta nu l-am mai tratat cu spatele. Dar am fugit în pat şi i-am privit scânteile de acolo.
E scris să ne întâlnim din nou. O ştiu! Însă atunci nu voi mai fugi nicăieri.
Promit!

Când Degeţica l-a întâlnit pe Degetar

M-am născut într-o dimineaţă de primăvară. Aveam colanţi roşii şi sufletul liber. O rază de lumină a alunecat spre mine şi atunci o voce mi-a strigat: Tu eşti Degeţica!
Am colindat de atunci multe tărâmuri. Am cunoscut oameni şi am probat culori. Uneori, când sunt tristă, mi-e gândul la un stol de cocori zărit într-o toamnă.
Am învăţat să păşesc drept, chiar dacă tălpile m-au usturat. Şi am strigat cât am putut eu de tare atunci când unii se făceau că nu mă aud. Singurul lor răspuns, de fiecare dată: Eşti prea mică. Du-te de-nvaţă şi mai vedem noi apoi!
Pe drum, m-am întâlnit cu un Degetar. Era singur, mâhnit şi grăbit. Grăbit să găsească un final fericit. L-am luat cu mine şi-mpreună păşim zăpăciţi. Nu-mi mai e teamă. Aţa de mult s-a-nroşit...
Mă întorc inapoi, la dimineaţa de primăvară. Port colanţii mei norocoşi. În desagă, am mii de poveţe şi zâmbete calde...şi-un degetar neprihănit.

Balada unei căni cu vin

E ceaţă. Mă întorc spre geam şi privesc afară în timp ce-mi sprijin o mână pe calorifer. Căldura se răspândeşte în tot corpul. Nu m-am putut împotrivi niciodată mirajului de a privi pe fereastră. Lumini, umbre pe la alte ferestre. Poveşti pe care nu le voi auzi niciodată. Poveşti asemănătoare poveştilor mele. Ce păcat că toate aceste poveşti nu se vor intersecta niciodată!
Torn vinul fiert în cana colorată. Inspir, şi aburul îşi face de cap înăuntrul meu. Mă aşez pe pat. Sorb cu lăcomie, aşa că încerc să mă temperez.
Scorţişoară şi portocale. Combinaţia perfectă. Încă o sorbitură. Încă un vis. Încă o reuşită.
Abur. Scorţişoară. Portocale. Iubesc!