De ce iubim ursuleţii?

Mi-amintesc şi acum gentuţa pe care o purtam mândră atunci când plecam la grădiniţă.
Nu era orice fel de gentuţă, era gentuţa unui copil neastâmpărat, vesel şi visător.
Îmi amintesc cum mi-o treceam peste un umăr şi plecam la vale, înspre grădi. Era mov. Un mov de culoarea prunei coapte. De pe ea îmi făcea cu mana un ursuleţ ce purta pe spate un ghiozdan albastru.
În fiecare dimineaţă, după ce mama îmi pregătea cele necesare, plecam să mă întâlnesc cu ceilalţi copii şi să petrecem clipe de neuitat împreună, jucându-ne. Construiam blocuri, ne jucam cu diverse jucării, mâncam lipici şi învăţam cum să-l pronunţăm cât mai bine pe R. Din când în când, eram provocaţi la câte o discuţie. Ce e mama? Ce e tata? Ce vrei să te faci când ai să fii mare?
Îmi amintesc şi acum cum ascultam cu gurile căscate în timp ce un coleg povestea despre maestrele călătorii ale tatălui său prin ţări îndepărtate. Curând după asta aveam să învăţ cuvântul oceanist. Parcă îl văd cum stătea în picioare, pe rândul de la fereastră, şi ne povestea ce bomboane adusese tatăl lui din Mongolia. Mongolia? Uau, noi nici nu puteam rosti corect Mongolia. Şi după ce ne chinuiam de câteva ori să pronunţăm măreţul cuvânt, ne dădeam bătuţi poftind la minunatele şi gustoasele dulciuri. Dulciuri. Ce cuvânt! Literele capătă forţă şi parcă în niciun altul nu sunt rostite cu mai multă bucurie.
De asemenea, mi-amintesc cum la cerinţa educatoarei fiecare părinte era obligat să cumpere o jucărie şi s-o aducă la grădiniţă. Am plecat cu mama la cumpărături şi ne-am întors cu un ursuleţ. Mi-a fost drag de el din clipa în care l-am zărit. A doua zi l-am dus mândră la grădiniţă şi rar erau momentele când, fiind lăsaţi să ne jucăm, îl împărţeam cu altcineva.
Când m-am facut mare şi a venit toamna, am intrat în clasa întăi. A fost frumoasă prima zi. Am citit literele scrise frumos cu creta pe tablă (tata are şi el meritul lui, doar nu a fost degeaba tipograf) şi am înţeles mesajul de întâmpinare al învăţătoarei. Însă după câteva zile mi-am amintit de ursuleţul lăsat la grădiniţă.
Războinică, precum mă ştiţi, m-am dus la educatoare şi am rugat-o să mi-l dea. Nu mi-amintesc care a fost răspunsul ei, dar a doua zi mama m-a trimis cu Sorel, crezând că poate aşa voi avea sorţi de izbândă. Sorel era mai tot timpul ostaşul de serviciu, cumva şi-a păstrat şi acum rolul ăsta.
Însă rugăminţile mele fierbinţi nu au topit inima educatoarei.
Uneori mă gândesc la asta. De ce? De ce un om care păşeşte zi de zi în lumea binecuvantată a copiilor poate să fie atât de rece? De ce poate refuza un astfel de om restituirea unei jucării?
Ursuleţul meu a rămas pe un raft, dar mă gândesc că nu a stat prea mult supărat şi stingher. Cu siguranţă vreo fetiţă a fost mai mult decât bucuroasă să-l adopte.

Buburuza nevolnică

Plouă. Plouă de trei ani şi ceva. Am urcat pe un fir de iarbă mov şi am rămas acolo, sus, privind printre pânze de păianjen şi picături de rouă. Din când în când, vântul puternic abătut asupra ierbii mai că mă dărâmă. Noaptea, în schimb, toată lumea este a mea. Stelele se aprind pentru mine, iar mirosul de lăcrămioare mi-e pernă. Când visez, punctele negre de pe spate se aprind şi licuricii se adună şi dănţuiesc în jurul meu. Apoi, plecăm în zbor deasupra lacului din pădurea albastră. Acolo nu plouă niciodată, iar florile au un parfum de neuitat. De fiecare dată, iepurii ne ies în întâmpinare şi ne povestesc despre concursurile de gătit pe care le organizează. Ne aşează, apoi, la mese de cleştar şi ne servesc cu ceai de iasomie. Şi sorbim cu toţii, tăcuţi şi zâmbitori. De abia după golirea ceştilor, unul dintre iepuri ia cuvântul şi ne sfătuieşte cum să ne ferim de lupul cel viclean, de bufniţa răutăcioasă şi de cârtiţa invidioasă. Când zorii ne mângâie genele, plecăm în zbor înapoi. Licuricii mă conduc până la firul meu de iarbă şi apoi îşi văd de drumul lor. Mă aşez pe vârf. Picătura de rouă alunecă alene peste aripile mele. Privesc către lac. Pânza de păianjen adie în vânt. Mi se face somn, dar tocmai când să închid ochii văd, în departare, o urechiuşă de iepure. Se mişcă şi se tot mişcă. Şi parcă de aici, de pe vârful ierbii, îi pot întrezării năsucul fremătând. Zâmbesc. Sunt o buburuză nevolnică. Dar nu sunt o buburuză nevolnică singură.

Cântec de lună

A fost o vreme când credeam în stele
Când lumina din ochii tăi,
Mă rupea de vis, mă-ndrepta spre ele.

A fost o vreme de simpla ta atingere,
Iar dor de râsul tău
Era singura mea mângăiere.

A fost o vreme când la geamul meu
vedeam aceeaşi boltă însetată,
curată şi de zei luminată.

A fost o vreme când tot ce aveam erai tu!
Când închideam ochii şi visam la cupole nemărginite,
Când luptam să te am alături,
Când luptam cu mine, când luptam cu tine,
Când râdeam de aceleaşi trucuri,
Când tot în jur nu era genune.

Şi ai plecat de atunci, plăpând,
eu încă mai zac visând.
Îmi trimiţi constant depeşe.
Ori n-ai aflat până acum?
Tot ce simţi e ca un fum,
iar eu, coşar făr' de vlagă,
mă târăsc acum prin scrum.

Rana-mi e de cer uitată,
Zilele-mi sunt agonie,
Luna nu mai vrea să ştie
Dacă m-ai iubit vreodată.

Let it snow!

Boyz II Men- Let it snow se aude de vreo două zile încoace din camera mea. În fiecare după-amiază deschid uşa, privesc chevaletul şi masca albastră de carnaval şi ştiu că am mai ieşit învingătoare dintr-o bătălie.
Azi priveam calendarul şi am realizat că se apropie jumătatea lunii iunie, că acuşica vom păşi în luna lui cuptor. Şi cu toate astea panoul publicitar de pe magazinul Cocor înfăţişa azi imagini din prezentări ale diverselor case de modă pentru toamnă-iarnă 2010. În consecinţă, nu sunt singura care se simte uşor detaşată de anotimp.
Nu pot nega însă că mă curtează tot felul de gânduri de vacanţă şi îndrăznesc să le zâmbesc şi celor mai greu de cucerit. Şi, de asemenea, mă curtează diverse sentimente ignorate până acum. Visez la cursuri de tango, la concursuri de karaoke cu toţi prietenii mei, la o masă mare aşezată în curtea "moşiei", unde toţi cei dragi să vorbească, să râdă şi să savureze cu mare încântare merele coapte şi să culeagă agudele de la poartă. Visez la un alt concert pe plajă în timpul nopţii, să şedem tihniţi pe covorul de nisip şi să admirăm stelele, muzica să ne învăluie şi să uităm motivul pentru care am ales să nu facem asta mai devreme. Visez să-mi pierd capul pentru un visător şturlubatic care să fie încrezător în prezent şi care să mă plimbe seara prin parc. Să ne aşezăm pe o bancă lângă o fântână, aerul să miroasă a Regina nopţii, el să-mi recite La steaua de Eminescu, iar eu să privesc cerul pentru a înţelege mai bine tot ce se întâmplă cu mine. Să mă privească şi să înţeleagă tot ce mi-e greu să-i zic, să mă asculte fără a lua notiţe, să nu-mi ia în seamă remarcile caustice. Să ne întoarcem acasă pe la 2 noaptea, să bem limonadă cu mentă şi să privim la Mulan până adormim. Iar dimineaţa, când ne-am trezii, să mâncăm îngheţată şi să ne delectăm cu Cartea Junglei. Apoi, la prânz să-mi gătească şi în timp ce face asta să cânte, iar eu să-l ajut când uită versurile. Să se oprească deodată, să-mi ia faţa în mâinile lui şi să-mi spună că-i sunt dragă.
Să fie el, să fiu eu, să fie ninsoare!
Să ningă cu vise!

Dream on, dream until your dreams come true

Uneori sunt momente în viaţă când ai impresia că totul e spinos. Prezentul, viitorul, reacţiile celor din jur, reacţiile tale, alegerile pe care le-ai făcut şi care te-au adus pe cărările pe care le străbaţi acum.
Nu e niciodată un moment potrivit să faci un bilanţ sau mai bine zis, acest bilanţ nu e de dorit. Poate pentru că un asemenea bilanţ te-ar aduce la concluzia că indiferent de opţiunea pe care ai ales-o, ai pierdut ceva pe drum.
Mie mi-a fost cel mai greu să accept asta cu pierdutul. Am fost multă vreme convinsă că e îndeajuns să iei decizia corectă şi de acolo restul nu mai contează. Sau mai bine zis, totul va merge de la sine. Şi lucrurile vor merge pe făgaşul normal. Ei bine, cu normalul am avut alte probleme. Mă raportam la un normal pe care îl lăsasem în trecut, tot acolo unde luasem şi decizia, iar acel normal nu se mai putea aplica situaţiei noi în care mă gaseam.
După ce am înţeles asta, a trebuit să accept că am pierdut. Vai, cât de mult timp mi-a luat!
E atât de greu să recunoşti faţă de tine că ai pierdut. Gustul amar rămâne cu tine, chiar şi atunci când ai parte de perioade dese de ceva dulce.
Apoi, a venit o vreme în care mă învinovăţeam pentru că nu aveam parte de normalul pe care mi l-am închipuit dintotdeauna pentru mine. Iar imediat după asta i-am urât pe cei care păreau să aibă parte de normalul meu. Mi se părea inadmisibil, mai ales pentru că ei nu trecuseră prin botezul cu flăcări de care avusesem eu parte. Ah, povara de a lua decizia corectă!
După ani şi ani de chin, am înţeles că e esenţial să mă iert în primul rând pe mine. Am înteles că nu e cazul să mă simt vinovată pentru visele mele. Am înteles inutilitatea de a avea un normal acceptat de alţii. Am înţeles că e mai bine să laşi amintirile dureroase să curgă pe râu în aval.

You got to lose to know how to win!

Dacă aş fi Alice pentru o zi...

M-aş îmbrăca într-o rochie roşie cu buline albe şi pantofiori roşii, mi-aş lua umbrela de soare pe umăr şi m-aş plimba prin minunatele parcuri din Baden-Baden.
Apoi, aş trece prin vizuina unui iepure şi aş poposi pe străduţele pietruite şi aglomerate ale Istanbului. Aş mânca îngheţată prăjită, aş admira toate minunăţiile de pe tarabe şi aş păşi cu mare sfinţenie în Sulemanye. Răcoarea dinăuntru mi-ar atenua bătăile inimii şi mi-ar linişti sufletul pribegit. Aş lua vaporul către New York şi în 10 minute aş fi acolo. Aş păşi printre înaltele clădiri şi aş asculta zumzetul trecătorilor. Aş fura o mască albastră dintr-un magazin chinezesc şi m-aş oglindi cu ea în vitrinele magazinului Tiffany. M-aş lăsa fermecată de sclipirile de poveste ale unui inel cu diamant şi tocmai când aş deschide uşa magazinului, să păşesc cu picioarele goale pe o plajă cu nisip alb din Bora Bora. Să mă aşez pe un prosop pufos şi să simt nisipul încingându-mi tălpile. Să mă las mângâiată de razele soarelui şi apoi să mă răcoresc în apa cristalină. Să mă întorc pe prosop şi să privesc soarele apunând. Portocaliu, roşu, albastru, alb. Roşu, portocaliu, albastru. Portocaliu, albastru. Albastru.