Nu prea îmi stă în fire să fiu melancolică. Cum nu prea-mi stă în fire să fiu tristă. Însă, ca oricine, am şi eu parte de astfel de momente.
Şi totuşi nu pot lupta cu amintirea asta:
E o seară de primăvară. Sunt într-o staţie de autobuz. Sunt obosită, însă sufletul mi-e liniştit. Ah, cât tânjesc după senzaţia aceea de linişte interioară! Când totul îşi găsea rezolvarea chiar de-a doua zi, când nu-mi făceam griji pentru ce va fi în continuare.
Port hanoracul meu preferat de culoarea verde-smarald. Îmi ţin mâinile în buzunare şi privesc din când în când înspre şosea să văd dacă se apropie autobuzul. Vântul adie uşor şi deşi soarele a apus de vreo două ore, aerul e cald. Părul ce-mi vine peste umeri zburdă dintr-o parte într-alta. Mi-e gândul la acasă, la ce însemna acasă pentru mine atunci.
Şi într-un final autobuzul vine. Urc. După câteva staţii, cobor. Ajung în faţa scării şi Mookie, câinele blocului, îmi iese în întâmpinare. E cât un urs. Mare şi alb. Şi ca de obicei, fiind un gentleman, Mookie mă urmează pe scări până la etajul doi. Învârt cheia. Am ajuns acasă.
Mă îndrept spre frigider pentru a-mi răsplăti voisoul însoţitor. Şi după câteva mângâieri, Mookie îşi primeşte mulţumit ploconul.
Aprind lumina în sufragerie. Zâmbesc. Ajung în dormitor. Aprind veioza de marinar şi camera e aruncată în semiintuneric.
Deschid geamul şi privesc afară. Nori negri s-au adunat şi miroase dulce a ploaie. Privesc cum cad primele picături de ploaie.
Aud uşa. Zâmbesc!
No comments:
Post a Comment