Mă simt uneori ca un accelerat pe o cale ferată. O cale ferată ce se tot prelungeşte, se îndoaie, alunecă şi care pare să nu se termine prea aproape în zare.
Uneori trenul încetineşte în diverse gări de el alese. Atunci mi-e dat să văd mese cu cinci picioare, case cu două acoperişuri, pălării cu panglici ce se bronzează singure la soare, oameni fericiţi doar pentru că iarba e verde şi înaltă. Îi văd tăvălindu-se prin iarbă, neţinând cont de hainele lor albe. În alte gări văd oameni pângând cu lacrimi mari cât oul de raţă. Îmi fac repede cu mâna şi îşi ţin batistele la gură. Iar în altele văd portocali ce aruncă cu portocale înspre mine. Şi atunci scot mâna pe fereastră şi le prind. Apoi, cum prind vreuna, o aşez repede pe banchetă şi mai scot mâna pe geam doar, doar voi mai prinde încă una. Iar după ce trenul se îndepărtează, mă aşez pe banchetă. Iau o portocală între mâini. O privesc cu atenţie pentru a citi eventualele mesaje încifrate în coajă. Rareori, însă, mănânc vreo portocală. Le ţin aproape de mine pentru a păstra senzaţia de nemişcare, de înrădăcinare, de acasă, de acasă într-un singur loc.
Însă niciodată, în nicio gară, împiegatul nu face vreun semn pentru a opri trenul. Şi trenul merge nepăsător şi şuieră din când în când. Eu privesc atentă pe fereastră. Vreau să înregistrez bine drumul şi peisajele pentru a le povesti altora şi pentru ca, poate într-o zi, să mă întorc pe meleagurile acestea. Pe jos. Cu un martor de mână. Căci cu siguranţă nimeni nu va crede tot ce am eu de povestit din călătoria aceasta.
Stone me, stone me 'til I feel again!
No comments:
Post a Comment