Eşti ceea ce citeşti!

Asta mi-am spus în momentul în care mi-am extras legătura de chei din geantă.
Ţin minte că în vacanţa de vară din clasa întâi am citit multe poveşti (şi spre disperarea soră-mii, am continuat să citesc poveşti până în clasa a şasea. Dar până la urmă mi-a folosit la ceva. În vacanţele de vară, la bunici, când venea verişoara mea mai mică de la Galaţi. După prânz, bunica ne trimitea să ne hodinim şi atunci, cum n-aveam somn, îi inventam diverse poveşti verişoarei mele. Mi-amintesc şi acum că atunci când am fost prinse că nu dormeam, am început să-i spun poveştile printr-un limbaj al semnelor inventat de noi. Singurul neajuns era că într-un final oboseam făcând atâtea semne şi atunci adormeam. Într-un cuvânt, deveneam ascultătoare).
Ca să mă ţină ocupată, ai mei îmi dădeau de citit câte o poveste pe zi. Era nevoie să fie atenţi ca povestea să fie destul de cuprinzătoare pentru că altfel îmi găseam de lucru prin casă. Fie demontam ceva, fie făceam "curăţenie" prin diverse sertare.
Ei bine, seara era ora de povestit. Mama venea acasă mai devreme şi, de obicei, ea era prima care mă asculta.
Nu ştiu cât de bine povesteam, însă ştiu cu siguranţă că ai mei se distrau copios pe seama mea.
N-am să uit, în schimb, niciodată ziua în care le-am povestit Sarea în bucate. Eram toate trei în bucătărie, mama, sora mea şi cu mine. Şi am început a le dezvolta firul epic. Toate au decurs bine până când am menţionat personajul Chelăreasa. Au pufnit în râs şi mi-au spus că nu există un asemenea cuvânt şi că fusese inventat de mine. Cum devin războinică atunci când sunt sigură de ceva şi nu mi se dă dreptate, am revenit în bucătărie cu povestea în dinţi. Le-am arătat cuvântul şi de atunci Chelăreasa mi s-a zis.
Şi acum, după aproape 20 de ani, îmi dau seama că mi-am însuşit destul de bine porecla. De fiecare dată când îmi caut cheile şi le scot din geantă, persoana de lângă mine face o pauză de câteva secunde şi apoi mă întreabă dacă am cheile de la toate palatele din împrejurimi.
Eh, e greu şi cu destinul ăsta însuşit!

Apă de speranţă

Cel mai mult îmi place dimineaţa de vară. Când soarele răsare deasupra mea şi florile de nufăr se desfac, iar aerul miroase atât de dulce. Astfel, pe rochia mea albastră apar pete înmiresmate, albe şi galbene. Iar ele, la rândul lor, sunt înconjurate de un brâu verde.
Simt vântul cum adie. Iar uneori, mă atinge cu vârf de aripă şi atunci, unde apar la suprafaţa mea.
Când razele soarelui cad deasupra mea, atunci se înteţesc ciripituri şi peştişorii din satele din adâncuri, încep să iasă la suprafaţă. La soare, rochiţa mea se deschide la culoare. Şi, uneori, nori pufoşi se oglindesc în ea. De aceea, sora mea pe nume Maro, se tot bosumflă. Pe ea o sufocă soarele, iar vietăţile îi cer adăpost doar atunci când căldura devine insuportabilă. Ce să mai zic de luciu? Oricât de mult se roagă vântului, acesta nu i-l poate da.
De aceea, ori de cât ori o văd, o mângâi. Îi sărut fruntea încruntată şi atunci faţa i se îmbunează. Şi atunci, de abia atunci, luceşte în soare!

Portocale pe o farfurie uitată într-o curte cu boltă

Adie vânt de primăvară, iar mie mi se face dor de toamnă.
Iubesc cărările abrupte, căci de tine ele sunt făcute.
Aştept din nou să cadă seara,
Să vin la geamul tău, afară,
Să-mi spui că iarăşi ai uitat de timp
Şi nu mai poţi să te mai plimbi.
Să-mi spui minciuni de neuitat,
Să laşi ogorul nearat,
Să dormi şi să iubeşti visând,
Să-mi spui că ai să fii mai bun,
Să râzi cu toată fiinţa ta,
Să zaci,
Să nu mă poţi uita.

A unsprezecea poruncă: Bucură-te!

Uităm uneori că nu suntem făcuţi din rate, chirii, planuri de casă, cumpărături, facturi etc. Uităm cât de uşor ne putem încărca bateriile. Uităm să zâmbim, să glumim, să sperăm, să luptăm pentru visele noastre.
Azi mi-am legat eşarfa albastră la gât şi am plecat prin soare. Şi câte minunăţii am întâlnit în drumul meu!
Am văzut copaci înmuguruţi. Am auzit o ciocănitoare făcându-şi de treabă printr-un copac. Am văzut oameni care îşi văruiau bucătăriile în roz, pentru că albul şi galbenul s-au demodat de mult.
M-am aşezat pe o bancă şi am privit oamenii trecând. Dacă eşti atent, le poţi vedea gândurile. Şi dacă alegi, poţi pleca cu lucruri bune învăţate de la trecătorul cel mai urâcios sau cel mai posomorât.
Apoi, mi-am luat o îngheţată şi am savurat-o la apus de soare. Avea gust de caramel şi speranţă. Şi cu fiecare linguriţă eram mai aproape de vară.

Runaway Train

Mă simt uneori ca un accelerat pe o cale ferată. O cale ferată ce se tot prelungeşte, se îndoaie, alunecă şi care pare să nu se termine prea aproape în zare.
Uneori trenul încetineşte în diverse gări de el alese. Atunci mi-e dat să văd mese cu cinci picioare, case cu două acoperişuri, pălării cu panglici ce se bronzează singure la soare, oameni fericiţi doar pentru că iarba e verde şi înaltă. Îi văd tăvălindu-se prin iarbă, neţinând cont de hainele lor albe. În alte gări văd oameni pângând cu lacrimi mari cât oul de raţă. Îmi fac repede cu mâna şi îşi ţin batistele la gură. Iar în altele văd portocali ce aruncă cu portocale înspre mine. Şi atunci scot mâna pe fereastră şi le prind. Apoi, cum prind vreuna, o aşez repede pe banchetă şi mai scot mâna pe geam doar, doar voi mai prinde încă una. Iar după ce trenul se îndepărtează, mă aşez pe banchetă. Iau o portocală între mâini. O privesc cu atenţie pentru a citi eventualele mesaje încifrate în coajă. Rareori, însă, mănânc vreo portocală. Le ţin aproape de mine pentru a păstra senzaţia de nemişcare, de înrădăcinare, de acasă, de acasă într-un singur loc.
Însă niciodată, în nicio gară, împiegatul nu face vreun semn pentru a opri trenul. Şi trenul merge nepăsător şi şuieră din când în când. Eu privesc atentă pe fereastră. Vreau să înregistrez bine drumul şi peisajele pentru a le povesti altora şi pentru ca, poate într-o zi, să mă întorc pe meleagurile acestea. Pe jos. Cu un martor de mână. Căci cu siguranţă nimeni nu va crede tot ce am eu de povestit din călătoria aceasta.
Stone me, stone me 'til I feel again!

Pe firul unei amintiri

Nu prea îmi stă în fire să fiu melancolică. Cum nu prea-mi stă în fire să fiu tristă. Însă, ca oricine, am şi eu parte de astfel de momente.
Şi totuşi nu pot lupta cu amintirea asta:
E o seară de primăvară. Sunt într-o staţie de autobuz. Sunt obosită, însă sufletul mi-e liniştit. Ah, cât tânjesc după senzaţia aceea de linişte interioară! Când totul îşi găsea rezolvarea chiar de-a doua zi, când nu-mi făceam griji pentru ce va fi în continuare.
Port hanoracul meu preferat de culoarea verde-smarald. Îmi ţin mâinile în buzunare şi privesc din când în când înspre şosea să văd dacă se apropie autobuzul. Vântul adie uşor şi deşi soarele a apus de vreo două ore, aerul e cald. Părul ce-mi vine peste umeri zburdă dintr-o parte într-alta. Mi-e gândul la acasă, la ce însemna acasă pentru mine atunci.
Şi într-un final autobuzul vine. Urc. După câteva staţii, cobor. Ajung în faţa scării şi Mookie, câinele blocului, îmi iese în întâmpinare. E cât un urs. Mare şi alb. Şi ca de obicei, fiind un gentleman, Mookie mă urmează pe scări până la etajul doi. Învârt cheia. Am ajuns acasă.
Mă îndrept spre frigider pentru a-mi răsplăti voisoul însoţitor. Şi după câteva mângâieri, Mookie îşi primeşte mulţumit ploconul.
Aprind lumina în sufragerie. Zâmbesc. Ajung în dormitor. Aprind veioza de marinar şi camera e aruncată în semiintuneric.
Deschid geamul şi privesc afară. Nori negri s-au adunat şi miroase dulce a ploaie. Privesc cum cad primele picături de ploaie.
Aud uşa. Zâmbesc!

Vrei acasă...pudding?

Ce înseamnă acasă?
Pentru mine acasă are mai multe stabilimente.
Acasă e acolo unde mă întâlnesc cu părinţii mei, unde tata îmi pune întrebări capcană din geografie, iar mama mă mângâie pe frunte.
Acasă e la Şifo, unde stăm de vorbă până dimineaţă şi speriem vecinii cu râsetele şi cântările noastre. Unde dimineaţa mă trezesc şi Şifo îmi face pâine prăjită cu brânzică şi cafea, unde mereu ne pândeşte o "faraoancă" şi ne îmbie să ne jucăm cu ea.
Acasă mă regăsesc în discuţiile cu Helena, care îmi dă sfaturile de care am nevoie şi mă fascinează cu talentul ei de povestitoare înnăscută.
Acasă e lângă sora mea, care mă sprijină indiferent de deciziile bune sau proaste pe care le iau, care crede în mine mai mult decât oricine altcineva din lumea asta.
Acasă e în Constanţa, unde îmi sunt cei mai dragi prieteni. Prieteni alături de care am învăţat atâtea, despre mine şi despre lume, prieteni alături de care am trăit cele mai vesele momente, dar care mi-au fost aproape atunci când afurisitul de nor negru nu vroia să se mai ducă de la mine.
Acasă e la Teo, care nu numai că e atât de drăguţă să-mi găzduiască jumătate din averea mea ce constă din pantofi şi mărgele, dar căreia pot să-i fac capul baniţă cu diverse prostii şi povestioare ridicole, iar ea nu se supără. Ba chiar se amuză şi mă îndeamnă să mai povestesc.
Acasă poate fi orice loc în care mă simt iubită şi am sprijinul celor dragi.
Ce bine e acasă!